Există simboluri care nu aparțin unei singure culturi. Deși își au originea într-un loc anume, ele ajung să exprime o experiență universală.
One such symbol is the Torii, the traditional gate marking the entrance to a Shinto shrine.
La prima vedere, pare a fi doar un element arhitectural: doi stâlpi verticali și două grinzi orizontale. O structură simplă, fără uși, fără pereți și fără niciun mecanism care să împiedice trecerea. Și totuși, tocmai această simplitate ascunde o întrebare profundă.
Ce desparte o poartă care nu închide nimic?
În tradiția japoneză, Torii este poarta care marchează intrarea într-un jinja (altar șintoist). Dar ceea ce este fascinant este faptul că nu este o poartă în sensul funcțional al cuvântului. Nu închide nimic. Nu are uși. Nu oprește pe nimeni.
În tradiția șinto, nu există o interpretare oficială a arhitecturii acestei porți. Japonezii sunt surprinzător de reticenți în a atribui un simbolism fix obiectelor sacre. Pentru ei, torii este în primul rând un semn al trecerii în tărâmul kami, nu o diagramă metafizică.
Cu toate acestea, putem spune că torii este alcătuit din:
- două stâlpi verticali (hashira);
- grinda superioară (kasagi);
- o a doua grindă, situată puțin mai jos (nuki).
Această a doua grindă are, de fapt, o funcție structurală: leagă cei doi stâlpi. Dar aici intervine și simbolismul.
Cei doi stâlpi verticali pot sugera:
- pământul și cerul;
- omul și transcendentul;
- finitul și infinitul.
Iar grinda orizontală este cea care face posibilă această relație. Ea nu le amestecă. Nu le confundă. Le unește.
O metaforă extraordinară, la fel cum s-ar putea spune că revelația nu unește două realități diferite, ci face posibilă relația dintre lucruri care par separate.
Un alt element este orizontul, care poate fi o imagine, un disc roșu stilizat sau chiar o linie orizontală. Cea mai comună interpretare a discului roșu este soarele. În Japonia, discul roșu este asociat cel mai adesea cu soarele.
Nu este o coincidență faptul că steagul japonez prezintă un cerc roșu. Japonia se numește Nihon / Nippon, ceea ce înseamnă „Țara Soarelui Răsare”.
Soarele reprezintă lumina, începutul, viața și ordinea cosmică. În șintoism, zeița soarelui Amaterasu este figura centrală. Prin urmare, o poartă torii amplasată în fața discului solar poate sugera intrarea în lumina ordinii cosmice.
În cultura japoneză, există întotdeauna o interacțiune între vertical și orizontal. Verticala semnifică viața, creșterea, aspirația. Orizontala semnifică stabilitatea, ordinea, armonia. Torii-ul există exclusiv prin echilibrul dintre acestea două. Dacă verticala reprezintă ascensiunea, orizontala reprezintă liniștea.
În Zen, se spune adesea că iluminarea nu înseamnă a urca. Înseamnă a vedea. Linia orizontală este privirea care s-a așezat.
Torii este o poartă care nu separă prin intermediul unui zid, ci prin conștiință. Treci prin ea și pășești pe același pământ, sub același cer. Din punct de vedere fizic, nimic nu s-a schimbat. Și totuși, tradiția susține că ai pătruns într-un mod diferit de a fi prezent.
În Occident, spațiul sacru este adesea delimitat de ziduri; intri într-o biserică, într-o mănăstire, într-un templu. În Japonia, începutul sacrului este marcat de o deschidere, nu de o închidere. Este aproape un paradox. Poarta există tocmai pentru că nu obstrucționează trecerea.
Există, de asemenea, un aspect simbolic. În șintoism, lumea nu este împărțită în două universuri complet diferite, unul profan și unul sacru. Sacrul este deja prezent în natură. Un copac, un izvor sau un munte pot fi lăcașul unui kami.
Cuvântul „kami” este aproape imposibil de tradus printr-un singur cuvânt. Nu înseamnă neapărat Dumnezeu, un zeu sau un spirit. Se poate referi la un munte, un copac foarte bătrân, un izvor, o cascadă, un strămoș sau o forță a naturii. Chiar și la o anumită prezență care inspiră uimire și respect.
Kami reprezintă mai degrabă prezența inefabilului în lume. Nu este separat de lume. Se manifestă prin intermediul lumii.
Prin urmare, „spațiul kami” nu este doar un loc în care locuiește Dumnezeu. Este, mai degrabă, un loc în care se recunoaște prezența spiritului. Diferența este importantă. Japonezii nu spun: „Aici începe Dumnezeu”, ci mai degrabă „Aici trebuie să fii atent”.
Este o schimbare subtilă, dar profundă. De aceea există torii. Torii nu spune: „Dincolo de acest punct începe cerul.” Ci mai degrabă spune: „Dincolo de acest punct, intri într-un loc care cere un alt fel de atenție.” Îți amintește să încetinești. Să taci. Să privești. Să nu te mai grăbești.
Torii nu creează sacrul. El spune: „De aici încolo, privește altfel”. Nu schimbă locul. Schimbă modul în care privești.
Dintr-o perspectivă filosofică, ai putea spune că torii este un simbol al unei schimbări de perspectivă, nu al unei schimbări ontologice. Exact aceeași cale. Exact aceeași grădină. Dar o privire diferită, o viziune diferită. În Zen există o idee similară. Nu există două lumi, separate de o poartă. Există aceeași lume văzută diferit. Poarta nu te conduce într-o altă realitate. Este o poartă către o interpretare diferită a aceluiași spațiu.
„Poarta către sanctuarul unui alt mod de a vedea.” – Nu este intrarea într-o nouă religie, o nouă doctrină sau o nouă credință. Torii nu ne deschide o altă lume; ne amintește că aceeași lume poate deveni un sanctuar atunci când ni se schimbă perspectiva.
