Adesea se simte magia în aer, în culorile mării și ale cerului.
Oamenii pot ajunge aproape de această măreție sau frumusețe, mai ales când este atât de liniște precum în acest moment: o briză plăcută de seară și apusul soarelui.
Am stabilit să ne întâlnim cu un cuplu pe care îl cunoaștem în Duino, un orășel din Golful Trieste, care are un castel vechi așezat pe o stâncă impunătoare. Mulți oameni își amintesc de acest loc datorită celebrei opere a lui R.M. Rilke, cunoscută sub numele de „Elegiile din Duino”. Era sfârșitul lunii septembrie, iar cei doi veniseră din Veneția după ce vizitaseră Bienala, una dintre cele mai renumite expoziții de artă din lume. A urmat o conversație despre lumea artei, a culturii și a misterului care se împletește cu frumusețea.
E: Ce plăcut este aici la sfârșitul verii, fără aglomerația de turiști ca la Veneția…
M: Și noi am fost turiști în acest oraș de o frumusețe ciudată. Îți mai amintești de Carnavalul de acum câțiva ani? Nu puteai să-ți croiești drum prin mulțimea de autobuze și turiști care veneau din toate direcțiile.
E: Nu știu de ce, dar Veneția mă atrage într-un fel magic. Cel puțin o dată la doi sau trei ani vin să mă bucur de atmosfera de acolo, un oraș situat chiar în mijlocul apei.
M: În general, nu mă interesează orașele, dar Veneția e diferită, cumva ciudată și familiară într-un mod misterios. Cu siguranță nu e o coincidență faptul că mulți dintre marii artiști ai secolelor trecute au petrecut timp în Veneția sau s-au stabilit acolo.
K: Când aveam 19, 20 și 21 de ani, mergeam acolo cel puțin o dată pe an, dar nu în plină vară. Îmi amintesc că era un portret realizat de un pictor celebru, poate era Tintoretto, intitulat Il Filosofo, Filosoful. M-am așezat pe podea și m-am uitat fix la el; cumva m-a pătruns, de parcă tabloul mă chema. Pe atunci, căutam intens sensul și scopul vieții mele. Această viață absolut normală, burgheză, această societate axată pe materialism, trecea complet pe lângă mine. Nu pot să văd cu adevărat celebrele tablouri ale acestor Maestri Antici ca fiind frumoase, ci doar, uneori, impresionante.
A urmat o pauză. Era începutul serii. Soarele era jos, deasupra Mării Adriatice, oglindindu-se în nenumărate valuri mici și delicate. Cerul era pe cale să se coloreze în nuanțe de roz, roșu și violet, iar eu simțeam un fior, ceva misterios, legat de ceea ce ar putea însemna de fapt cuvântul „frumos”.
Insula mea preferată era San Michele, insula cimitirului… pur și simplu frumoasă. În acea liniște, poți auzi sunetul valurilor provenind de la vaporetto și alte ambarcațiuni, atât de puțini oameni. A spus Goethe această frază, sau a fost altcineva, dar este cu adevărat adevărată: Frumusețea stă în ochii privitorului. Frumusețea este cu adevărat ceva interior. Adesea mi se pare frumos ceva care nu este un lucru obișnuit, ceva ciudat, cu care nu suntem obișnuiți… da, ciudat…
M (un arhitect): E ceva special în ceea ce este necunoscut. Când ceea ce ne este familiar se destramă, tiparele noastre formale se amestecă. Cred că arta vieții constă pur și simplu în a experimenta frumusețea în viața de zi cu zi, în a o percepe în lucrurile mărunte, cum ar fi pâinea proaspătă, o frumoasă pâine care iese din cuptor, bine coaptă… mirosul ei, gustul ei… atât de bună, doar uitându-te la ea. Totul trebuie să se potrivească. Pentru mine, frumusețea este ceva simplu, coerent în contextul ansamblului, poate ceva ce nu este ușor de explicat.
E: Vorbim atât de mult despre a trăi în mod holistic. Dar când privesc aceste frumoase case vechi, da, sunt frumoase; au legătură cu armonia, cu relațiile armonioase, și mă gândesc… adesea există magie în aer, în culorile mării și ale cerului. Uneori oamenii nu se apropie de această măreție sau frumusețe, mai ales când este atât de liniște cum este chiar acum, o briză plăcută de seară, apusul soarelui…
Încă o dată, am fost învăluiți de o tăcere aproape nepământeană, care nu era tulburată de vocile din jur sau de vreo mașină izolată; nici măcar de zgomotul unui moped, al unei Vespa sau de altceva. Chiar așa stau lucrurile: tăcerea este o forță care poate înghiți orice zgomot atunci când se află în noi, tăcerea din interior…
K: Dar frumusețea este ceva foarte relativ. Ne uităm la lucrurile din trecut, la aceste clădiri magnifice, de exemplu, nu doar în Veneția, ci peste tot în orașele europene. În clipa în care văd aceste castele, catedrale sau palate, nu pot să nu mă gândesc la suferința muncitorilor și a familiilor lor, la sărăcie, la condițiile de viață precare, la viețile omenești pe care toate acestea le-au costat.
M: De asemenea, nenumăratele trunchiuri de stejar bosniac înțepenite în noroiul lagunei venețiene: cine a tăiat copacii, cine i-a încărcat pe nave, cine i-a transportat peste mare? Oare tot ce este frumos nu are o umbră? Poate exista ceva în această lume care să fie frumos și numai frumos?
E: Ei bine, ascultă-mă. Vedem forme, rezultate și spunem: frumos, minunat, incredibil sau ceva asemănător, dar totul devine relativ foarte repede. Cred că adevărata frumusețe există doar în sufletele oamenilor. Nu există oare oameni care au suflete frumoase? Și când sunt împăcat cu mine însumi, când simt bucurie înlăuntrul meu, când sunt copleșit de bunăvoință și de sentimentul de a fi conectat cu oamenii, atunci totul este frumos, fără îndoială.
Cum e când ești îndrăgostit? Atunci, brusc, totul este frumos, fie că plouă sau ninge, fie că e frig sau cald. Atunci orice sarcină este ușoară; există bucurie în orice – așa că iată-l: secretul frumuseții este bucuria.
K: Simt că frumusețea are legătură cu puritatea și armonia. Poate exista frumusețe fără înțelepciune sau fără ordine? De fapt – habar n-am.
E: (râde) Habar n-am – dar frumusețea este disciplina supremă. Și îți spun, este un fel de sentiment, o senzație care are legătură cu unitatea, cu sentimental de a fi una cu oamenii, animalele, natura. Inima mi se deschide pur și simplu când stăm acolo. Vorbim despre lucruri esențiale, cu adevărat esențiale, și despre această atmosferă plăcută, mirosul de pini și de mare.
M: La Bienală, am citit despre Ibn Arabi, un mistic și gânditor arab din Maroc, și despre picturile sale… Câteva fraze m-au impresionat cu adevărat.
E: Sunt tipărite în catalogul expoziției. Există, de asemenea, câteva rânduri despre viața sa: Ibn Arabi – un poet și filosof islamic, respectat și cunoscut în întreaga lume arabă, care a avut și continuă să aibă o mare influență asupra teologiei și culturii lumii islamice.
K: … ei bine, pentru cei interesați…
E: Atunci avem de-a face cu înțelepciunea. Așadar, al doilea secret al frumuseții este înțelepciunea. Dar bucuria este, desigur, și ea o parte integrantă a acesteia. Va trebui să-mi notez asta. O să o includ în scenariul meu pentru școală (E este profesoară de artă la școala primară). Sartre spune undeva că paradisul pe pământ nu poate exista decât în sufletul omului. Cred că același lucru se poate spune și despre frumusețe. Oh, da, mai e ceva ce voiam să spun de la început: îmi plac oamenii frumoși, indiferent cum arată.
Ibn Arabi:
Frumusețea este lumina inimii.
Toată frumusețea este o oglindă a Divinului.
Lumea este o oglindă a frumuseții lui Dumnezeu.
Omul este cea mai frumoasă creatură,
pentru că numai el are capacitatea
de a recunoaște frumusețea în toate lucrurile.
Așadar, du-te și spală-ți ferestrele. În loc să tânjești după o altă lume, admiră frumusețile minunate din aceasta. Dacă nu descoperi frumuseți exuberante peste tot aici, cu siguranță nu le vei găsi nicăieri altundeva.
(R.W. Trine, în Intră în armonie cu Infinitul, cap. 5)
