Ce se întâmplă când vechea conștiință tace? O călătorie spre inspirație, libertate, Iubire – și întâlnirea misterioasă cu sinele nostru cel mai profund.
Există întâlniri extraordinare în viețile noastre. Cele cu un fragment de natură care îți taie respirația, cu muzică emoționantă, cu bucuria trăită din plin prin dans sau cu o operă de artă care ne dă aripi.
Și cele cu un alt om — cu adevărul său, cu fervoarea inimii sale, cu strălucirea sufletului său atât de puternică încât ne lasă fără cuvinte.
Și există acel moment în care știi că aceasta a fost tocmai acea întâlnire specială din viață — una care nu te lasă suspendat în admirație și imitație, ci îți dă lumina inspirației și puterea de a gândi în mod nou. Îți oferă înțelegerea faptului că nu mai trebuie să calci pe urmele altcuiva.
Există, de asemenea, întâlnirea cu sine însuși, deși adesea nu știm cum sau de unde să o inițiem. Totuși, îi simțim invariabil importanța, iar vocea intuiției ne îndeamnă spre o decizie.
Acestea sunt momentele în care simțim în interiorul nostru o apropiere necunoscută, când începem să înțelegem cicatricile trecutului și să vedem obstacolele din noi înșine, chiar și pe cele mai ascunse, cele mai adânc înrădăcinate în esența noastră.
Și, brusc, știm.
Și apare o înțelegere profundă care ne conduce la necesitatea de a ne elibera de convingeri, de toate tiparele care ne determină gândirea și acțiunile.
Întâlnirea cu sine dezvăluie posibilități surprinzătoare.
Posibilități învăluite în mister, un mister pe care noi înșine trebuie să ajungem să-l cunoaștem. Înțelegerea puterii noastre interioare, a puterii gândirii noastre și, în același timp, a puterii tăcute a minții noastre, are un efect transformator.
Și atunci facem un pas în necunoscut, lăsând deoparte toate convingerile și temerile, toate gândurile și direcțiile care ne sabotează, cele pe care ni le impunem cu bună credință, în timp ce, în același timp, ne încurcăm în lanțuri.
Da, această întâlnire cu sine este cu adevărat specială.
Toate aceste întâlniri sunt îndrumări care ne sunt oferite într-un moment anume, adesea corectând modul nostru de gândire și conducându-ne spre reflecții surprinzătoare.
Întâlniri minunate, inspiratoare, care adesea ne aduc lacrimi… lacrimi care mărturisesc transformarea noastră cea mai profundă.
Dar printre toate aceste întâlniri extraordinare există UNA care nu are nume. Când un gând apare atât de profund și de diferit încât devii complet nemișcat. Nu este încurcat în speranță, nu este închis în credință, nu este acoperit de o viziune, nu provoacă nimic. Este ca o mână întinsă care iese din vid.
Îi auzim invitația atunci când casa trecutului și a viitorului nostru începe să se prăbușească — casa cunoașterii, a filosofiei și a credinței, casa vechilor moduri de gândire, fortăreața convingerilor pe care le-am păstrat ani de zile.
Convingeri atât de adânc înrădăcinate în noi, încât nici măcar pentru o clipă nu ne-a trecut prin minte să le privim în sfârșit cu atenție, să ne eliberăm din acele mici și dureroase închisori pe care noi înșine le-am creat.
Momentul în care ne vine această idee este un evrika — însoțit de o sclipire de bucurie, o iluminare, o eliberare liniștitoare în căutarea anevoioasă a unei căi de a dezlega nodul strâns în jurul conștiinței noastre.
Acesta este rezultatul determinării, al perseverenței neclintite și al înțelegerii.
Și astfel, când vechea conștiință se destramă – fără zgomotul artificiilor, în tăcerea dispariției, cărămidă cu cărămidă, zid cu zid – se dezvăluie un spațiu necunoscut imaginației noastre.
Atunci putem auzi cu adevărat și vedea cu adevărat.
Vedem fire aurii de inspirație, gânduri noi țesute din fire delicate, care nu se impun, ci așteaptă pur și simplu cu răbdare și iubire.
Da, acesta este spațiul inspirației. Acesta este spațiul momentului prezent – cel mai bun păzitor și călăuză, care ne dezvăluie în tăcere calea.
Și astfel observăm firele aurii ale inspirației care trec pe lângă noi. Iar acesta este un moment care nu poate fi neglijat, respins sau trecut cu vederea. Și dacă unul dintre aceste fire se îndreaptă spre noi și ne oferă puterea sa și mesajul său particular, avem doar o clipă să-l îmbrățișăm, să-i acceptăm invitația în conștiința noastră.
Dacă nu îl observăm acum, îl vom pierde. Dacă îl observăm, dar nu îl invităm să intre, dacă nu îi explorăm mesajul acum – îl vom pierde, de asemenea. Și tot ce va rămâne în noi va fi sentimentul că ceva extraordinar de important ne-a scăpat.
Această experiență, care ne învață să fim atenți, este neprețuită. Datorită ei, devenim din ce în ce mai sensibili, din ce în ce mai dispuși să ascultăm, din ce în ce mai perspicace. Până când, în cele din urmă, la un moment dat, reușim să observăm, să simțim și să auzim acest gând cu totul nou.
Dar atenția este doar primul pas.
Nu este suficient, pentru că o ezitare de o clipă va deschide ușa — singura și unica ușă suspendată în acest spațiu ciudat.
Ele sunt rămășițele energiei epuizate. Ele sunt legătura cu casa în care nu mai locuim, casa vechii conștiințe. Din teama care ne străpunge inima, luăm această ușă cu noi ca pe ultima relicvă de care nu putem să ne despărțim, de teamă să nu pierdem cu totul pământul de sub picioare.
Acest spațiu particular al Iubirii ne-a permis să purtăm aceste ultime uși cu noi, pentru a putea decide, a alege, în deplină autonomie.
În spatele acelor uși se află un cor – măreț, puternic, care determină cursul unei întregi vieți. Acesta include rațiunea, care va pune imediat la îndoială tot ceea ce provine din tărâmul inspirației.
Există neliniștea, care se distinge în cor prin vocea sa străpungătoare.
Există vocea tremurătoare a fricii și teroarea care răsună în tonuri sumbre.
Există galeria batjocoritorilor, care otrăvește cu cântecul său amar tot ceea ce este de neînțeles, diferit, necunoscut.
Există, de asemenea, grupul intelectualilor.
Acestea sunt voci puternice în cadrul corului. Ele acoperă tot ceea ce nu pot înțelege, tot ceea ce, confruntat cu certitudinea lor de a fi infailibili, sună absurd și trezește frica. Corul răsună atât de puternic încât gândul special nu mai poate fi auzit și pur și simplu se pierde în depărtare.
Acest spațiu este ca un cămin adoptiv, iar noi suntem locuitorii lui — copii care tânjesc după iubire. Copii abandonați, singuri, care, atunci când cineva încearcă să-i îmbrățișeze, se încordează, pentru că nu cunosc un astfel de gest. Copii părăsiți care nu au încredere în licăririle puterii eterne a Iubirii dezvăluite prin firele aurii ale inspirației.
De ce nu avem încredere?
Pentru că am avut liber arbitru și am adus cu noi din lumea veche ușa în spatele căreia se află corul care sabotează Lumina și transformarea.
Dar în acest spațiu, nu suntem lăsați în pace. Tocmai aceste inspirații sunt cele care ne poartă într-o altă lume. Ele devin adevărata noastră familie. Și astfel continuă să sosească gânduri noi, trezind în noi convingerea că, poate, corul nu are totuși dreptate.
Și deși continuă să cânte, pentru că noi am deschis ușa în spatele căreia se află, cu timpul cântă tot mai încet, de parcă ar fi din ce în ce mai puține voci în el. Iar când, în sfârșit, tace, cercul se transformă într-o spirală.
Și atunci acel sfat special se face în sfârșit auzit: Nu asculta corul din spatele ușii. Magnificele inspirații din spațiul Libertății și Luminii au propriile lor note, propria lor rezonanță înălțătoare și tonul blând al Iubirii…
Putere eternă a Iubirii!
Mi-ai trimis semne care îți anunțau sosirea.
Mi-ai trimis copiii Tăi:
Gânduri noi și inspirații profunde.
M-ai curățat de praful fortăreței mele.
M-ai eliberat de zidul care îmi înconjura inima.
Și când acesta s-a crăpat, Te-ai răspândit în întreaga mea ființă.
Iar când ființa mea a ajuns să-Ți cunoască puterea, a început să dispară.
Și în acea dispariție, a dăruit acea Iubire tuturor.
Pentru că Iubirea se revelează într-un fragment de dispariție.
Și fiecare dispariție are timpul ei.
Voi îmbrățișa fiecare Gând al Tău.
Îl voi îmbrăca în cele mai frumoase cuvinte și îl voi dărui cu bucurie…
Înainte să dispar…
