Prin procesul alchimic de dizolvare, diluare și golire, în urma căruia nu mai suntem cine eram, razele și chipul Său se revelează ca arhetip și prototip al forței primare creatoare.
Frumusețea sa se extinde până la nemăsurat, nu cunoaște granițe; este atât de copleșitoare încât rămânem tăcuți în prezența ei.
Experiențele noastre în natură și cu iubirea naturală se petrec într-o lume imperfectă. Cu toate acestea, recunoaștem analogii și asemănări cu principiile și legile lumii divine.
Când ne îndreptăm cu iubire către o persoană, este similar cu momentul în care îl iubim pe Dumnezeu și pe Christos. Dar nu este același lucru: iubirea dintre oameni este un simbol, o analogie cu această „altă” iubire. Cântarea Cântărilor din Biblie descrie iubirea sufletului pentru Spiritul divin și folosește imagini din lumea noastră pentru a face acest lucru. Cu ajutorul parabolelor și simbolurilor, Johann Valentin Andreae prezintă căsătoria dintre Suflet și Spirit în Nunta alchimică a lui Christian Rozacruce.
În relația de iubire cu divinul, noi „murim” – cel puțin dacă aceasta este profundă și împlinită: sinele nostru se transformă. Ne dăruim, ne pierdem în „celălalt” divin-spiritual. „Trăsăturile faciale” ale celor doi, care se dăruiesc unul altuia, se contopesc. Ne întoarcem la Logos, ne dizolvăm în Origine, care ne primește cu bucurie. Iubirea noastră devine participare la divin. El, Celălalt, crește în noi, omul ca și chip al lui Dumnezeu.
Iubirea și frumusețea sunt asemănătoare. Nu le putem concepe, dar le putem percepe cu „ochii inimii”. Ele există în două moduri. Pe de o parte, sunt idei în absolut: a participa la ele înseamnă a muri față de sufletul natural și a depăși egoul. Pe de altă parte, sunt fenomene relative: aici se transformă mereu în opusul lor, pentru ca, în cele din urmă, să se estompeze. Realitatea noastră este instabilă, viețile noastre sunt pline de incertitudine și schimbare. Ca totul în lume, așa și relațiile noastre oscilează între extreme.
Platonicienii Renașterii simțeau o iubire divin-spirituală. În primul rând Marsilio Ficino (1433–1499) de la Academia din Florența, dar și Antoine Héroët (1492-1568) din Paris. Cuvintele lor pot fi, dacă suntem receptivi la ele, o sursă de inspirație și astăzi:
Fiecare îndrăgostit moare din dragoste pentru că, uitându-se pe sine, se îndreaptă spre persoana iubită. Când nu se gândește la sine, nu se gândește nici la interiorul său. […]
Sufletul celui care iubește nu se află în el, pentru că nu este activ în el. Dacă nu se află în el, atunci nici el nu trăiește în sine. Cel care nu trăiește este mort. Prin urmare, cel care iubește este mort în sine. […] Dacă, pe de altă parte, cel iubit îi răspunde la iubire, cel care iubește trăiește cel puțin în el. Fără îndoială, se întâmplă ceva minunat când doi oameni se îmbrățișează în afecțiune reciprocă: unul trăiește în celălalt, celălalt în el. Ei se schimbă unul cu altul: fiecare se dăruiește celuilalt pentru a-l primi în sine. […] Iubindu-te pe tine, care mă iubești, mă regăsesc în tine, care te gândești la mine, și, după ce m-am dăruit, mă recâștig în tine, care mă primești. Tu faci la fel în mine. Și asta mi se pare minunat. După ce m-am pierdut, mă regăsesc prin tine și astfel mă stăpânesc prin tine. […] O, pact minunat, în care unul se dăruiește pentru celălalt, îl stăpânește pe celălalt și nu renunță la sine! O, ce câștig neprețuit, când doi devin una, încât fiecare dintre cei doi devine doi în loc să fie unul și, ca să zicem așa, fiind dublați, cei care aveau o singură viață, prin survenirea unei singure morți, au acum o viață dublă! [1]
Sufletul care tânjește după Spirit nu poate decât să fie umplut de iubire spirituală. Acest lucru este exprimat și în poezia de dragoste curtenitoare a Cavalerilor Graalului. Această iubire a devenit fundamentul spiritualității catharilor. Prin ea, catharii au trăit endura, transformarea sufletului lor și intrarea lor în nemurire.
Antoine Héroët scrie:
Așa că m-am gândit mai mult la el decât la mine însumi, și eram mai mult mort decât viu. Și m-am gândit atât de mult la el, încât și el s-a gândit la mine. Așa că inimile noastre s-au îndreptat spre moarte și totuși s-au întâlnit pentru viață. Atât inima mea iubitoare, cât și inima lui iubitoare au căpătat o nouă formă, fără ca puterea lor să se schimbe. Ce transformare binefăcătoare și prețioasă este aceea în care o inimă bună, plină de bunăvoință, se dăruiește și experimentează cu uimire cum se primește înapoi de la cel căruia i se dăruiește. Ce transformare în care nimeni nu este dezamăgit și în care darul nu-și pierde din valoare după ce a fost oferit și primit! Ce inimi fericite și ce fericire când ne împlinim amândoi de dragul celuilalt! Cât de minunată este moartea, prin care prindem din nou viață printr-o moarte care se dovedește a fi o viață dublă…[2]
În Nunta alchimică a lui Christian Rozacruce, citim despre decapitarea, printre alții, a unei tinere regine și a unui tânăr rege. Sufletele lor pot acum să traverseze marea către o insulă unde, în „Turnul Olimpului”, are loc marea transformare. Pe drumul spre acea insulă, candidații ascultă cântecul nimfelor, care spune că iubirea a „despărțit” cuplul regal „cu o mare putere”, dar că aceștia se vor reuni din nou „prin flăcările iubirii și fericirii”. [3]
Pentru a se uni cu Spiritul divin, sufletul își rupe legăturile cu corpul material și trece printr-o fază de purificare și de renunțare la vechiul sine. Nu există niciun motiv să ne temem de acest lucru, deoarece marele scop al transformării se întrevede deja.
Tabula Smaragdina, textul alchimic originar, menționează, de asemenea, faptul că, în tărâmul pământesc, trebuie să aibă loc mai întâi o separare înainte ca unirea cu divinul să poată avea loc:
Separă cu iubire și cu mare perspicacitate și înțelepciune pământul de foc, ceea ce este fin țesut de ceea ce este dur, dens și rigid. Din pământ se înalță spre cer și de acolo se coboară înapoi pe pământ, luând cu sine puterea a ceea ce este de sus și a ceea ce este de jos. Astfel vei poseda gloria întregii lumi, și, prin urmare, tot întunericul va fugi de tine. [4]
Sufletul îndrăznește să treacă prin procesul de a deveni Unul deoarece este atras de iubirea și harul care emană din Logos – un punct din ființa sa cea mai profundă, punctul originii sale. Pe parcursul transformării, granițele de separare, pe care sinele nostru anterior le-a creat în sentimentul său de existență, dispar. Cu cât uniunea avansează mai mult, cu atât relațiile subiect-obiect și realitatea corespunzătoare acestora se dizolvă.
Prin unirea cu acesta, Absolutul se revelează. Arhetipul umanității noastre se manifestă pe măsură ce ne cufundăm în „non-eul” care se află în noi și, totodată, în toate celelalte ființe. Ne cufundăm în „Domnul interior”, în „Christosul din noi”. Razele Soarelui Spiritului pot pătrunde din nou în noi, deoarece le-am oferit spațiul necesar pentru a face acest lucru. Am lăsat în urmă frumusețile lumii, poveștile analogiilor divine care sunt relatate în „cartea naturii”.
Prin procesul alchimic de dizolvare, diluare și golire, în urma căruia nu mai suntem cine eram, razele și chipul Său se revelează ca arhetip și prototip al forței primare creatoare. Frumusețea sa se extinde în nemăsurat, nu cunoaște granițe; este atât de copleșitoare, încât rămânem tăcuți în prezența ei.
Și atunci ne uităm în jur – și iată chipul glorios al lui Christos, Fiul lui Dumnezeu, în fiecare persoană! Fiecare îl poartă în interior, ca potențial, ca demnitate interioară.
Ce s-a întâmplat?
Puterea spirituală a lui Christos ne-a transformat. Ea a depășit limitele și matricea dualității. În locul acesteia, triada a venit să constituie fundamentul unei noi percepții. Ochiul Spiritului vede totul în unitatea Logosului: totul este frumos, demn, egal și iubit. Soarele central – Tatăl-Mama-Fiul – emite raze puternice, raze de sacrificiu. Își sacrifică puterea și frumusețea în întunericul creaturilor pentru a le revela frumusețea și perfecțiunea interioară. Puterile divine așteaptă să fie înțelese, doresc să fie aplicate în procesele de transformare. Toți oamenii de pe pământ ar trebui să-și descopere și să-și conștientizeze splendoarea și frumusețea.
O rază de lumină nu poate rămâne într-un singur loc. Ea zboară ca o săgeată trasă, planând în sfere până când atinge pământul undeva. Este o vibrație care se dizolvă, un aspect al eternului care se estompează și trece în temporal. La fel strălucește și ideea frumuseții eternului în inima omului, ca o senzație trecătoare care dispare repede. Abia când găsește un teren propice se dezvăluie și transformă inima. O astfel de persoană se trezește și își recunoaște misiunea. Recunoaște că i s-a dat o torță pe care trebuie să o poarte mai departe.
Cine va prelua această torță de lumină?
Cine va face acest lucru va fi călăuzit de ea, va fi transformat de ea, până când nu va mai fi cel care era. În interiorul său se naște omul frumos, sublim, glorios, spiritual, Adam cel întâi-născut. Acesta este mysterium magnum. În Cartea a II-a din Corpus Hermeticum, Pymander, sufletul spiritual trezit în Hermes, explică faptul că binele, frumusețea, fericirea și înțelepciunea constituie esența lui Dumnezeu. [5]
[1] Marsilio Ficino, în: Despre iubire sau Simpozionul lui Platon, al doilea discurs, capitolul 8
[2] Antoine Héroët, Dokonalá přítelkyně, v. 123-131, Ioan Petru, Erós și magia în perioada Renașterii. Praga: Malvern, 2023, pp. 348-349.
[3] În: Jan van Rijckenborgh, Nunta alchimică a lui Christian Rozacruce, volumul 2, Ziua a cincea, Haarlem 1976.
[4] În: Jan van Rijckenborgh, Gnoza egipteană, volumul 1, Haarlem
[5] În: Jan van Rijckenborgh, Gnoza egipteană străveche, volumul 1, Haarlem
