Învățăturile gnostice vorbesc adesea despre „autoneutralizarea”, „moartea sinelui”, „tăcerea eului” și alte procese similare, care pot suna suficient de radicale încât să ne provoace, cel puțin inițial, să punem la îndoială raționalitatea unei astfel de acțiuni.
Chiar și cei care sunt familiarizați cu aceste concepte și care cred că le înțeleg destul de bine, pot, întâmpinând dificultatea implementării lor, să întrețină gânduri precum „ce ar fi dacă…”. De fapt, nu există nicio dificultate; dar acesta nu este subiectul nostru deocamdată…
Putem vedea o consecință istorică interesantă a neînțelegerii acestui proces, atunci când luăm exemplul modului în care Biserica Romano-Catolică a interpretat procesul cataric de „endura”, ca pe o sinucidere rituală. Cu toate acestea, nu puteau fi mai departe de adevăr. Înțelegerea acestui lucru este, de asemenea, legată de înțelegerea noastră a vieții în general și a modurilor în care cineva își poate servi universalitatea. De ce, de exemplu, atât filosofia clasică creștină, cât și cea gnostică chineză spun într-un glas: „Cei care își iubesc viața în această lume, o vor pierde. Cei cărora nu le pasă deloc de viața lor în această lume, o vor păstra pentru veșnicie”?[1]
S-a scris mult despre această chestiune în literatura spirituală, dar putem găsi vreo referire modernă la ea în „știința sufletului”?
În psihanaliză, una dintre cele mai utilizate definiții ale caracterului unei persoane este aceea că „reprezintă un set de anumite mecanisme de apărare psihologică, adică abordări individuale pentru a face față stărilor de disonanță și anxietate.” [2] Într-adevăr, disonanța și anxietatea sunt prezente și se acumulează încă din prima copilărie, ca urmare a ciocnirii dintre instinctele de autenticitate și nevoia personală de validare. Aceasta înseamnă, pe de o parte, oportunitatea de a ne exprima liber reacțiile și emoțiile, iar pe de altă parte, nevoia de a fi acceptați și aprobați, în primul rând de părinții noștri, iar mai târziu de mediul nostru social extins.
Un consens real între aceste două forțe opuse în psihicul uman este imposibil. De aceea, încercând să le reconciliăm, acumulăm apărări psihice care în timp ne construiesc caracterul. În consecință, chiar și cea mai sofisticată și mai complicată concepție filosofică despre om, viață și lume, în esență, poartă și reflectă caracterul autorului. Este raționalizarea atitudinii sale personale față de lucruri, față de rezultatele a ceea ce a acumulat, mecanismele pe care le-a construit psihicul său pentru a se simți protejat.
Definim această acumulare de experiențe ca „eu” sau „sine”. Aceste procese vor continua în mod normal pe tot parcursul vieții noastre, pentru că pur și simplu sunt un produs al instinctului nostru de autoconservare. Și din această cauză, nu ne permitem să privim mai adânc în propriile noastre convingeri și să vedem frica sau dorința care este sursa uneia sau alteia dintre distorsiunile rezultate în viața noastră.
Totuși, lăsând deoparte mecanismele noastre de apărare psihică, ne-am îngădui să ne vedem aparte de noi înșine ca fiind mediocri și să renunțăm la aceste mecanisme. Și aceasta nu se întâmplă cu durere de inimă, ci cu o eliberare bucuroasă. Aceasta este autocunoașterea în forma sa inițială.
Se pare că pentru a realiza chiar și primii pași ai cunoașterii de sine trebuie să depășim cel puțin parțial zidul autoconservării. Renunțând la o parte din condiționările noastre mentale, un spațiu pur și gol este eliberat în noi și calea spirituală poate începe. Și așa începe procesul.
Nimic real nu poate muri. Doar ceea ce este fals moare. Ceea ce este artificial în noi chiar trebuie neutralizat, pentru ca Adevărul să ne ghideze spre Sine. De aceea apostolul Pavel spune: „Eu mor în fiecare zi” [3] , în împlinirea chemării lui Ioan: „Pregătiți calea Domnului, îndreptați-i cărările” [4]
Să sperăm că vom învăța să mergem pe acest drum din ce în ce mai bine!
[1] Extras din binecunoscutul verset din Ioan 12:25; acesta este și sensul părții finale a capitolului 55 din Tao Te Ching, cel puțin în unele traduceri.
[2] Nancy McWilliams, Diagnostic psihanalitic.
[3] 1 Corinteni 15:31.
[4] Luca 3:4.
