Calea misticilor Sufi prin misterele ființei interioare
„Mintea” divină este sufletul lui Dumnezeu și este capabilă să facă tot ceea ce vrea, așa cum spune Hermes Trismegistos în cea de-a 13-a Carte Hermetică.[1]
Toate corpurile umane sunt mișcate de mintea divină. „Mintea” este radiația nucleului divin care acționează din centrul microcosmosului. Radiația acestui nucleu se întoarce spre inima ființei umane creȃnd agitație şi animȃnd-o, iar la un moment dat inima și ființa umană vor reacționa la această animație.
Cu toate acestea, întrebarea centrală este: posedă inima omului o deschidere pentru radiația nucleului „minții” divine? Sau este pietrificată, sterilă, închisă? Dacă lăsăm această lumină radiantă să pătrundă în interiorul inimilor noastre, fie suntem pregătiți să ne lăsăm transformați fundamental de ea, fie o putem vedea ca pe o cale, ca pe o călătorie, ca pe un proces de deschidere crescândă a inimii.
În acest articol îi vom urmări pe misticii Sufi în ceea ce ei numesc călătoria lor prin cele cinci camere ale inimii, călătorie ce descrie etapele unei căi universale care merge dincolo de tot ceea ce este limitat din punct de vedere religios.
În fiecare moment, chemarea iubirii
ne invadează din toate părțile.
Vreți să veniți cu noi?
Nu este momentul să rămâneți acasă,
ci să ieșiți și să vă dăruiți grădinii.[2]
Așa începe unul dintre cele mai mari cântece ale lui Rumi. Totul începe cu ascultarea chemării iubirii. Sufletul călătorului se trezește la minunea naturii sale cu adevărat perfecte, răspunde la chemarea iubirii care curge spre el din toate direcțiile cosmosului.
Acum începe o călătorie interioară, o călătorie în interiorul inimii, dezvăluind secretul tuturor secretelor. Căci inima este sediul naturii noastre divine și conține tot potențialul nostru creativ. Paradoxul este că esența noastră divină, unitatea noastră interioară cu Dumnezeu, ne este ascunsă, sufiții afirmând că între sufletul uman și iubitul său divin s-au interpus 70.000 de văluri. Calea spre adevărul interior duce, așa cum explică învățăturile lor, prin cele cinci camere ale inimii, fiecare dintre acestea avȃnd o calitate spirituală specială.
Prima cameră, cea mai exterioară, se numește QALB.
Ea este descrisă ca fiind activă și este asociată cu dragostea și dorința. Culoarea sa este galbenă. Rumi scrie:
Arderea inimii este ceea ce vreau.
Această ardere, care este totul.
Mai valoroasă decât un regat lumesc
pentru că ea îl cheamă pe Dumnezeu în taina nopții.[3]
Așadar, călătoria spre casă începe cu dorul din inimă de a ne întoarce la Dumnezeu. Aceasta poate crea un sentiment ciudat de nemulțumire față de viața noastră. Nu obținem ceea ce ne dorim. Nimic nu pare să fie coerent, nimic nu ne împlinește.
Trezirea iubirii și a apirației este o experiență dinamică, chiar turbulentă. Această iubire arde și purifică. Ea distruge și în același timp aduce cu ea o infinită dulceață. Inima este purificată de aspectele egoului, de dorințe, de percepțiile distorsionate, de umbre.
Atunci când am trăit cu dorința noastră și am sângerat, iar destule dintre impuritățile noastre au fost arse, îndepărtate, atunci ….
Cea de-a doua cameră a inimii se deschide în noi, se numește „spirit”, RUH.
Culoarea sa este roșie. Spre deosebire de calitatea activă a primei camere, cea de-a doua cameră are o calitate de seninătate, de pace și liniște. Această lumină din inimă îi aparține lui Dumnezeu. Dorința inimii, în natura sa esențială, aparține, de asemenea, lui Dumnezeu.
„Dorul de El însuși este cel care arde în noi.”[4]
În cea de-a doua cameră a inimii începe nașterea divinului și se întâmplă pe neașteptate și vine în tăcere și liniște. Misticul Kabir scrie:
Am găsit ceva atât de rar, ceva atât de minunat
încât nimeni nu-i poate măsura valoarea.
Este incolor și unic;
este etern și indivizibil;
valurile schimbării nu-l spală niciodată;
umple orice vas.
Nu are greutate; nu are preț;
nimeni nu îl poate măsura vreodată;
nimeni nu îl poate număra,
nu poate fi distins prin vorbire sau discuție.
Nu este greu și nu este ușoar […].
Eu trăiesc în el, el trăiește în mine,
și suntem una, ca apa amestecată cu apă.
Cel care îl cunoaște
nu poate muri niciodată.
Cel care nu îl cunoaște, moare mereu și mereu. [5]
Spiritul începe acum să lucreze asupra noastră din interior. Orice s-ar întâmpla cu noi în viața noastră, acestă lumina și tăcerea ei rămân. Poate că este ascunsă sub suprafață, dar este întotdeauna prezentă, pentru că ea aparține divinului.
Spiritul ne deschide cea de-a treia cameră a inimii, pentru SIRR.
Culoarea sa este albă. SIRR înseamnă și „secretul”, pentru că în această cameră a inimii, noi experimentăm cel mai mare mister al creației, faptul că suntem una cu Dumnezeu. Că nu există nimic altceva decât Dumnezeu. Dualitatea dintre iubit și iubitor s-a dizolvat:
„Al cui iubit ești tu?”. Am întrebat,
„Tu, care ești atât de copleșitor de frumos?
„Al meu”, a răspuns El,
„Pentru că Eu sunt Unul și Singurul,
Iubire, Iubitor și Iubit,
Oglinda, Frumusețea și Ochiul’[6]
Iubitul nostru, pe care l-am dorit atât de mult, este foarte intim în inima noastră. El este tovarășul şi prietenul nostru. El este întotdeauna cu noi. Chiar și atunci când suntem lăsați singuri, El este cu noi. Pentru această experiență de a deveni una,
trebuie plătit un preț: dizolvarea egoului. Căci egoul este responsabil pentru faptul că ne experimentăm pe noi înșine ca fiind separați.
Prețul iubirii este micul nostru ego. Și uneori plătim acest preț cu durere, cu suferință. Până când, într-o zi, durerea dispare și este înlocuită de întâlnirea secretă cu persoana iubită, SIRR, marele secret. Sufiți spun că, atâta timp cât cineva nu este încă scufundat în acest ocean al unității, nu este încă un adevărat Sufi, fiind doar un călător pe drumul intenției. Dar atunci când acest mister a fost trezit, începe adevărata transformare. Nu transformarea egoului, ci transformarea sufletului, care este umplut de realizarea profundă a unității lui Dumnezeu. Iar acest mister este un dar, nu trebuie atins prin orice efort, străduință și hotărâre.
În cea de-a treia cameră a inimii începem să descoperim unicitatea în jurul nostru. Începem să vedem lumea exterioară cu intimitatea îndrăgostiților și cu ochii unității. Nu este vorba despre noi înșine, de eforturile noastre, de dramele noastre, de opiniile noastre. Este vorba despre a vedea și a experimenta lucrurile din lume, în viața noastră de zi cu zi, așa cum sunt ele cu adevărat. Suntem conectați cu toate ființele, cu întregul cosmos înt-un mod intim și ne recunoaștem din ce în ce mai mult responsabilitatea pentru toate și toată lumea.
Dar călătoria prin inimă continuă. După camera SIRR vine …
Cea de-a patra cameră a inimii: Arcanum, KHAFI.
Culoarea sa este neagră. Proprietățile sale sunt: negarea, anihilarea, stingerea și neantul. În cea de-a patra cameră a inimii, are loc o extincție care este chiar mai profundă decât cea pe care noi am experimentat-o deja în cea de-a treia cameră. Este o disoluție atât de completă, încât nimic nu mai rămâne, niciun sentiment al sinelui, nicio conștiință a unității – nimic. Este ca și cum ai fi aspirat într-o gaură neagră care înghite totul, chiar și lumina noastră.
Rumi spune:
Ești un foc fără loc
în care toate locurile ard,
un vârtej de nicăieri.
care mă îneacă din ce în ce mai adânc.[7]
În neantul primordial totul se pierde. Nu mai rămâne nicio urmă a pelerinului. În a patra cameră a inimii, camera neființei, este un vânt rece și brutal care mătură chiar și secretele unității. Aceasta este adevărata casă a misticilor, a celor care sunt „pierduți în Dumnezeu”. Misticul este cel ce moare. Cea de-a patra cameră a inimii are o calitate aproape inumană. La început poate provoca teamă și abandon. Cine poate îndura acest gol, acest neant negru? Mulți oameni de pe calea spirituală se feresc de ea. Dar în această încăpere toate formele mor, toate poverile sunt aruncate și rămâne o libertate de neimaginat. Realitatea care așteaptă în vid poate fi imaginată. Misticul se întoarce apoi în lume, purtând cu sine cunoașterea neantului care se află în și în jurul lui, în totul, precum spațiul dintre stele și spațiul din fiecare atom, și simte puterea acestui neant, știind că este real. Nu există nimic altceva în afară de neant.
Dincolo de stingerea completă în vidul lui Dumnezeu, există încă o stare mistică.
Cea de-a cincea cameră a inimii se numește AKHFA.
Această cameră are calitatea de sinteză cuprinzătoare. Culoarea sa este verde. Ea se referă la anihilare și finalizare. Pentru Sufiți, verdele este culoarea adevărului absolut. Călătoria spre casă este uneori numită ascensiunea Muntelui Qaf, pe vârful căruia se află o stâncă verde-smarald, unde strălucește soarele de la miezul nopții. Această stare finală a inimii este complet dincolo de imaginația noastră, conștiința noastră neputȃnd spune nimic despre ea. Este ceea ce nu poate fi numit și ceea ce nu poate fi cunoscut de Dumnezeu. Este realitatea primordială și stadiul final al călătoriei mistice.
Acestea sunt etapele călătoriei prin cămările inimii noastre prin care putem descoperi adevăratul nostru Sine. Nu toată lumea face întreaga călătorie până la ultima cameră, AKHFA. Ultimele două camere sunt deosebit de greu de accesat, dar ele sunt prezente ca potențial în fiecare ființă umană. Crucială pentru toți cei care continuă călătoria este puterea dorinței noastre. Atunci când tânjim după divin, lumina dorinței noastre atrage lumina spiritului. Din interior Soarele emană radiația nucleului divin. Sarcina noastră principală este să devenim tot mai deschişi către „esența noastră” interioară, astfel încât potențialul creativ care se află în interiorul Soarelui să se poată desfășura în ființele umane și pe planeta Pământ.
În zilele noastre, există o conștientizare din ce în ce mai clară a faptului că esența interioară din noi, esența interioară a Pământului și esența divină a Soarelui sunt intim conectate între ele. În Universul întreg există doar doi: Iubitorul și Iubitul. Dumnezeu își iubește creația, iar sufletul îl iubește pe Dumnezeu. Iubirea curge printr-o inimă deschisă către întreaga creație, către ființele umane, copaci, animale și minerale. Întrega lume este un îndrăgostit şi îl așteaptă pe Iubit.
Suntem chemați, ca indivizi și comunitate, să fim prezenți cu inima în radiația minții divine într-un mod simplu și destul de nespectaculos, în mijlocul vieții de zi cu zi. Fiecare dintre acțiunile noastre, oricât de banale ar fi în exterior, sunt importante. Cu o inimă deschisă, putem fi o stație de trecere, un transformator al luminii divine, în fiecare moment.
[1] Cartea a 13-a hermetică, vers 17, citat din: J. van Rijckenborgh, The Hermetic Archgnosis, vol IV; Haarlem 1985, p. 9, p. 9
[2] Mevlana Dschellaluddin Rumi; citat din: Andrew Harvey și Eryk Hanut, Der Duft der Wüste (The Scent of the Desert); Zwickau 2003, p.27
[3] Mevlana Dschellaluddin Rumi; citat din: Llewellyn Vaughan-Lee, Fragmente einer Liebesgeschichte (Fragmente ale unei povești de dragoste); Berna 2012, p.41
[4] ibd., p.44
[5] Kabir, citat de Andrew Harvey și Eryk Hanut; op.cit. p.77
[6] Fakhruddin Iraqi, Divine Flashes; citat de Llewellyn Vaughan-Lee; op.cit. p.1
[7] Mevlana Dschellaluddin Rumi, citat de Llewellyn Vaughan-Lee; op.cit. p.54
