În căutarea „Sunetului de aur”

În căutarea „Sunetului de aur”

Graalul este lumină și sunet – sunetul luminii și lumina sunetului inaudibil al originii. Este locul în care timpul devine spațiu ……

 

… și unde este posibil să se asculte armonia sferelor cu „a treia ureche”.

(Un fragment fonosofic [1])

Graalul este locul în care timpul devine spațiu și unde este posibil să asculți cu „a treia ureche” armonia sferelor. Căutarea Graalului este căutarea inimii sunetului, a sunetului vidului: un sunet al luminii necreate: „sunetul luminii”, „sunetul de aur”…

Într-un pasaj din actul 1 al ultimei drame muzicale a lui Richard Wagner, Gurnemanz îl întreabă pe Parsifal cine i-a dat arcul cu care a ucis lebăda. Parsifal îi răspunde că l-a făcut el însuși „pentru a speria vulturii sălbatici din pădure”. La acestea Gurnemanz răspunde: „Dar ești nobil și de viță nobilă”. Aici Wagner folosește un joc de cuvinte extrem de simbolic, care la început ar putea fi trecut cu vederea: O relație tonală e stabilită între „vultur” și „nobil” (în germană: adler și adlig). Vulturul simbolizează regalitatea și soarele; vulturul poate privi direct în soare, sursa de lumină, adevărul. Bufnița, pe de altă parte, este o pasăre de noapte, pasărea Atenei, zeița născută din capul lui Zeus. Raționalitatea, creierul, este un instrument cu o calitate lunară, un organ care – ca și luna – nu radiază căldura proprie, în ciuda funcționalității sale amețitoare. Pentru a genera o gândire vie, creierul trebuie să reflecte lumina inimii. Nu este o coincidență faptul că forme repetitive de rugăciune și meditație se regăsesc în diverse tradiții mistice: mantra yoga în Vede și la hinduși, dhikramul la sufiți, practica nembutsu în budismul Amitabha. Prin repetarea formulelor, se încearcă să se sincronizeze capul cu inima, pentru a se ajunge la o conștientizare neîntreruptă a prezenței divinului. Astfel de practici există și în tradiția creștină. Gândiți-vă la litanii, la rugăciunea rozariului sau la „rugăciunea lui Iisus” a creștinilor răsăriteni, mai ales în isihasm [2]. „Rugăciunea lui Iisus”, numită și „Rugăciunea inimii”, constă în repetarea constantă a frazei Κύριε Ἰησοῦ Χριστέ, ΥἱὲΘεοῦ, ἐλέησόνμε τὸν ἀμαρτωλόν (greacă: Doamne Iisuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine), în ritmul respirației.

În autobiografia sa, Carl Gustav Jung povestește despre întâlnirea cu Ochwiä Biano („Lacul Muntelui”), șeful spiritual al popoarelor Taos, în timpul călătoriei sale în America, în 1924. Ochwiä Biano i-a spus, „Privește ce cruzi sunt albii. Buzele lor sunt subțiri, nasurile ascuțite, fețele lor sunt încrețite și deformate de riduri, ochii lor au o privire fixă, caută mereu ceva. Ce caută ei? Albii vor mereu ceva, sunt mereu neliniștiți. Noi nu știm ce vor. Nu-i înțelegem. Credem că sunt nebuni”. Jung l-a întrebat de ce a afirmat așa ceva. Iar indianul a răspuns: „Se spune că gândim cu capul. […] Noi gândim aici”, a spus el, arătând spre inima sa. Jung s-a aruncat „într-o lungă contemplație”… [3]

Poveștile Graalului au jucat un rol important pentru Carl Gustav Jung încă din tinerețe. Le-a citit pentru prima dată când avea 15 ani. Impresia puternică a acestei lecturi nu avea să-l părăsească niciodată. În ultimii săi ani, a recunoscut că doar considerația pentru munca soției sale Emma – care a considerat cercetarea acestui subiect ca fiind munca vieții sale – l-a împiedicat să includă legenda Graalului în studiul său despre alchimie [4]. Cartea Emmei Jung, Die Gralslegende inpsychologischer Sicht (Legenda Graalului din perspectivă psihologică), a fost finalizată și publicată postum, grație muncii lui Marie-Louise von Franz [5].

Parsifal, nobil ca un vultur, este un erou solar. Povestea sa este un drum inițiatic, o redescoperire treptată a sensului ascuns al lucrurilor, al sinelui.

Parsifal omoară lebăda. La el, impulsul de a ucide nu este „rău”, ci un instinct animalic-ludic. Așa acționează, de exemplu, pisicile și alți prădători: atacă ceea ce mișcă. Parsifal nu se teme să recunoască ceea ce a făcut atunci când Gurnemanz îl întreabă dacă el a fost cel care a ucis lebăda sacră: „Cu siguranță! În zbor am lovit ceea ce zboară!”, spune el cu mândrie, cu o neobrăzare tinerească. Dar apoi, cu o serie de întrebări presante, Gurnemanz pune în mișcare un proces de autocunoaștere: gnoti seauton. Când privirea lebedei muribunde îl lovește pe Parsifal, acesta este atât de mișcat de ea, încât își rupe arcul și aruncă săgețile departe de el. Iar când, mai târziu, Gurnemanz, după ce îi arată masa sacră a cavalerilor Graalului și a suferindului Amfortas, îl întreabă, „Știi ce ai văzut?”, Parsifal tace și „își strânge inima convulsiv și apoi dă puțin din cap”. Inima este precum un, un athanor, un cuptorul alchimic în care magnum opus este înfăptuită: suferința este transmutată în aur, în iubire, pentru a fi radiată.

Această realizare are loc prin experiența – mai întâi a suferinței, apoi a Erosului (prin intermediul „florăreselor” fragrante și a lui Kundry, care încearcă să preia rolul mamei sale Herzeleide). În privirea lebedei muribunde, Parsifal primește o premoniție a suferinței cosmice în care – conform viziunii budiste – sunt implicate toate ființele. Experiența erotică este, de asemenea, ceva tragic, ceva tragic-dionisiac. Plăcerea și durerea sunt amestecate. Uniunea masculinului și a femininului este un Mysterium Tremendum.

Ceea ce este central în Bühnenweihfestspiel al lui Wagner este conceptul de compasiune. (în sensul lui Schopenhauer, potrivit căruia numai compasiunea poate depăși egoismul și duce la identificarea cu o altă ființă). Parsifal este „nebunul pur”: el este cu siguranță un nebun, dar nebunia lui este puritatea inimii. Realitatea ultimă poate fi percepută doar de cei fără vină sau de cei care au creat și cultivă golul (kenosis) în ei înșiși. La sfârșitul procesului de individualizare, Parsifal cunoaște prin compasiune.

Parsifal al lui Wagner este o piesă liturgică, o dramă a cunoașterii prin excelență. Sunetul lui Wagner, mai ales în opera târzie, este puternic, seducător, erotic-magic. Are capacitatea de a se insinua adânc în psihic într-un mod tandru și otrăvitor. Puterea acestei muzici este incomparabilă cu oricare alta. Arta sonoră a lui Wagner are darul transmutării.

Scopul artei, dacă există unul, este metamorfoza, transformarea interioară. Iar aceasta necesită și o transformare externă: alte ceruri, alte pământuri… La Wagner, povestea lui Parsifal și, prin urmare, saga Graalului devin o dramă a „cunoașterii prin sunet” (phonosophia). Oricine se dedică în mod serios acestei opere va fi probabil zguduit și obligat să se regăsească pe sine din punct de vedere psihofizic.

Am fost ghidat pe drumul meu fonosofic, printre alții, de două personalități ale căror nume poartă literele inițiale G și S. Primul este Giuseppe Sinopoli (1947-2001); al doilea este Giacinto Scelsi (1905-1988). Amândoi sunt înmormântați la Roma, în Cimitero del Verano. Amândoi recunoșteau muzica ca pe o „Mare Cale”, o cale spre cunoașterea metafizică: ca ceva deopotrivă spiritual și senzual, expresiv și gnostic; efemeră și trecătoare, muzica întruchipează o ambiguitate puternică. Puterea muzicii și a sunetului în general a fost recunoscută încă din antichitate. Gândiți-vă la Orfeu, la Amphion, la zidurile Ierihonului, la Arion, la Pitagora, la doctrina ethos-ului lui Damon, care joacă, de asemenea, un rol decisiv la Platon (vezi dialogurile sale Politeia și Nomoi), la doctrina efectelor barocului, la filozofia romantică a muzicii… până la kymatica lui Hans Jenny. Nu există nicio îndoială că sunetele pot avea un efect nu numai asupra stării de spirit a oamenilor și a animalelor, ci și asupra așa-numitei „materii moarte”: ele pot mișca pietre, pot face să danseze mici particule și să creeze forme… Muzica are capacitatea de a deschide inima.

Dar ce este inima? Din punct de vedere pur anatomic, este un organ care permite circulația sângelui în tot corpul; este, de asemenea, considerată în mod tradițional ca un loc al sentimentelor, al minții, al emoțiilor. Dar inima este mult mai mult decât atât: este un organ al percepției. Inima nu înseamnă pur și simplu „sentimente bune”. Ea este mai degrabă un spațiu, un spațiu de rezonanță cosmică: o „peșteră”, un loc în care – pentru a folosi cuvintele vechilor indieni – Atman și Brahman se întâlnesc. Aici, în acest punct ascuns, în cel mai mic, într-un „bob de muștar”, se generează tot spațiul. Sinele (Atman), ascuns în inimă, este pânza invizibilă în care se țese spațiul. În inimă se află o flacără și un sunet. Sunetul ca foc meditativ … (sensul de a fi)…„Visăm la călătorii prin univers: dar nu este oare universul în noi? Nu cunoaștem adâncimile spiritului nostru. Cărarea misterioasă se îndreaptă spre interior. Înăuntrul nostru, sau nicăieri, se află eternitatea cu lumile ei, trecutul și viitorul.” (Novalis,Blüthenstaub, fragmentul al 16-lea). Intuițiile tânărului Friedrich von Hardenberg (Novalis) sunt – din cauza insondabilității lor – comparabile cu cele ale poporului vedic.

Există un termen special care nu se găsește nici în Vede, nici în Upanișade, ci în scrierile tantrice: anâhata. Acesta indică sunetul primordial inaudibil pe care vedaniștii îl numeau Brahman nirguna. În textele tantrice, începând cu Tantraloka a lui Abhinavagupta, termenul anâhata apare pentru prima dată (unstruck, sunet metafizic – fără cauză) ca o antiteză la âhata (struck, adică sunet material, audibil).

Interesant este că anâhata este și numele dat chakrei inimii în tradiția yoga: acolo, în spațiul ocult al inimii, se manifestă vibrația primordială – ca Atman.

Nu doar Jean-Claude Eloy este apropiat de aceste concepte (un artist care m-a inspirat foarte mult și căruia i-am dedicat cartea mea Musica Cosmogonica – nu în ultimul rând pentru că una dintre lucrările sale se numește Anâhata …), ci și Giacinto Scelsi, deja menționat. Titlul uneia dintre lucrările sale de tinerețe, Calea inimii, anticipează parcursul său ulterior de compozitor. Dar Scelsid nu se vedea de fapt ca un „compozitor”, ci ca un simplu „poștaș” al lumii de dincolo. El este cunoscut pentru „musica su una sola nota” (muzica pe o singură notă). Cu aceasta, în loc să „compună” (cum-ponere: a pune note împreună), el a încercat să ajungă la inima sunetului pentru a manifesta energia cosmogonică conținută în el. Prin muzica sa, Giacinto Scelsi a făcut călătorii în centrul sunetului.

Lui Scelsi îi plăcea să spună povești zen. Una dintre poveștile sale preferate era cea despre un păduche: Un tânăr dorea să învețe tirul cu arcul, așa că s-a dus la un maestru. Maestrul i-a spus: „Da, te pot învăța tirul cu arcul, dar mai întâi vreau să înveți să vezi inima unui păduche”. „Poftim?”, a întrebat tânărul, „inima unui păduche? Cum este posibil așa ceva?” „Este foarte simplu”, a răspuns maestrul, „trebuie doar să înfigi două bețe în pământ și să întinzi o sfoară între ele. Apoi pui un păduche pe sfoară, te întinzi pe jos și îl privești cum sare înainte și înapoi.” „Dar cât timp trebuie să fac asta?”, a întrebat tânărul. „Foarte mult timp… ” a răspuns maestrul. Tânărul a făcut cu supunere ceea ce i-a cerut maestrul: a privit cu atenție păduchele, care, treptat, a devenit din ce în ce mai mare în percepția lui. După o lungă observație, a văzut deodată ceva care pulsa: bătăile inimii păduchelui.

Pentru Scelsi, această poveste a fost semnificativă în contextul experienței sale cu sunetul. Dacă cineva ascultă cu atenție un singur sunet pentru o perioadă lungă de timp, acesta începe să crească și să devină din ce în ce mai mare. Ascultătorul începe să se simtă învăluit de el ca de un „sunet rotund” și descoperă că o singură notă poate fi un întreg cosmos, plin de melodii, ritmuri, armonii, culori, polifonii și abisuri. Numai cel care ajunge la inima sunetului este un muzician adevărat, credea Scelsi; în caz contrar, este doar un bun meșter, dar nu un artist. Acest lucru îmi aduce aminte de o frază a Sfântului Francisc de Assisi: „Cel care lucrează cu mâinile sale este un muncitor. Cel care lucrează cu mâinile și cu capul este un muncitor. Dar cel care lucrează cu mâinile, cu capul și cu inima este un artist”.

Giacinto Scelsi era convins că a fost însoțit de un palmier timp de mii de ani – în decursul diferitelor reîncarnări. Din apartamentul său din Roma, situat pe Via di San Teodoro 8, chiar lângă Forumul Roman, a văzut în acest palmier o afinitate electivă și obișnuia să-l observe cu atenție timp îndelungat în meditația zilnică. Palmierul, care, ca și vulturul, este un simbol al soarelui, poate fi văzut și ca o imagine a sunetului. Din centrul său, care este un fel de ton fundamental, se desprind ramurile cu frunze, care sunt comparabile cu armonicele: Ele se mișcă atunci când bate vântul.

Considerații similare sunt posibile și în cazul structurii unei flori de floarea-soarelui cu spiralele sale care se rotesc invers și se întrepătrund. Alexander Lauterwasser, care a continuat activitatea lui Hans Jenny în domeniul kymaticii, a reușit să dezvolte reflecții stimulative asupra morbogenezei, secretul nașterii formei, prin examinarea profundă a figurilor sonore din apă: Putem să corelăm brațele spiralate mai lungi și care se întorc spre stânga cu o mișcare de la exterior spre interior, iar cele mai scurte și care se întorc spre dreapta cu o mișcare de la interior spre exterior, comparabilă cu mișcările de respirație sau cu sistolele și diastolele inimii care pulsează.

La o privire mai atentă, este inevitabil să ne dăm seama că semințele individuale de floarea-soarelui sunt situate exact în punctele în care aceste două mișcări polare se întrepătrund și se suprapun. Dacă vă gândiți acum la ceea ce reprezintă de fapt o sămânță – și anume posibilitatea de a fi viu în viitor – atunci vi se dezvăluie unul dintre poate cele mai profunde secrete ale vieții: „Numai acolo unde este posibilă integrarea și armonizarea celor două gesturi primordiale – din interior spre exterior și din exterior spre interior – numai acolo poate ceva nou, un impuls viitor să găsească spațiu în lume, să ajungă, să înceapă să se întrupeze și să se desfășoare[…]”.
Și Lauterwasser continuă: „Forma vertebrală a inimii ar trebui poate să fie un indiciu pentru faptul că inima, pe lângă sarcina sa de a ritma întreaga circulație a sângelui, reprezintă un fel de organ de percepție. Dar pentru ce? Deja în embrion, oscilațiile pulsatorii sunt active exact în regiunea în care se va forma mai târziu inima: în acel „punct de salt” descris deja de Aristotel. Acest lucru înseamnă în același timp că bătăile pulsului sunt prezente cu mult înainte ca inima, care este imaginată ca un „organ de pompare” mecanic, să-și dezvolte eficiența”. Mai întâi pulsul, apoi organul corporal.

Bătăile inimii corespund mișcărilor de contracție și de expansiune ale universului. Pulsul este semnul primordial al vieții umane. În calitate de făt, se aude pulsația continuă și puternică a inimii materne timp de nouă luni. În acest sens, ritmul este elementul cel mai primordial, cel mai arhaic element al muzicii. Pulsația continuă până în momentul morții.

„Cine este Graalul?” întreabă Parsifal. Gurnemanz îi răspunde, „Aceasta nu este ceva ce poate fi spus”. Ecuații care pot fi considerate aproximări:

Graal = Sine = Tao = Vidul = A FI.

Graalul ca centru al lumii sau centru al ființei, din care toate lucrurile pot fi experimentate sub specie aeternitatis, dincolo de principium individuationis. Centrul, însă, este peste tot, așa cum spun Giordano Bruno și Friedrich Nietzsche, printre alții… Îl purtăm cu noi în inimă. Inima este centrul ființei noastre.

Graalul este un simbol al inimii, un simbol al luminii nenăscute și al sunetului necreat.

Graalul – ca lumină și sunet. Ca sunet al luminii și ca lumină a sunetului inaudibil al originii. Graalul este locul în care transcendența poate fi experimentată în imanență; locul în care timpul devine spațiu și unde este posibil să asculți cu „a treia ureche” armonia sferelor.

Căutarea Graalului este căutarea inimii sunetului, a sunetului vidului: un sunet al luminii necreate: „sunetul luminii”, „sunetul de aur” ….

 

[1] Fonosofie = cunoașterea prin sunet

[2] O formă de spiritualitate dezvoltată în Evul Mediu de către călugării ortodocși bizantini. Termenul derivă din cuvântul grecesc hesychia (ἡσυχία hēsychía), care înseamnă „calm” sau „liniște”. Asociate cu hesychia sunt ideile de seninătate și pace interioară. Hesychii fac din obținerea și păstrarea unui astfel de calm scopul unui efort sistematic intens.

[3] Cf. Carl Gustav Jung, Erinnerungen, Träume, Gedanken (Amintiri, visuri, reflecții) aufgezeichnet und hrsg. von Aniela Jaffé, Walter Verlag: Zurich și Düsseldorf 1971, p. 251.

[4] Ibid. p. 218 f.

[5] Studien aus dem C. G. Jung-Institut (Studii ale Institutului C. G. Jung), Vol XII, RascherVerlag: Zurich și Stuttgart 1960.

Print Friendly, PDF & Email

Distribuie acest articol

Imagine prezentată:

Data: aprilie 14, 2024
Autor: Leopoldo Siano (Italy)
Fotografie: gong-Hans auf Pixabay CCO

Imagem em destaque: