În multe dintre publicațiile sale, savantul francez Henri Corbin a cercetat misticismul Islamului. Una dintre cele mai mari lucrări ale sale, Imaginația creatoare în sufismul lui Ibn ’Arabi (Creative Imagination in the Sufism of Ibn ‘Arabi)[1], reprezintă încercarea lui de a înțelege gândurile lui Ibn ‘Arabi (1165-1240, unul dintre cei mai influenți învățători ai sufismului), din interior spre exterior, ca să spunem așa. „Singurul mijloc de a-l înțelege este să devii pentru o clipă discipolul său, să te apropii de el așa cum el însuși s-a apropiat de mulți maeștri ai sufismului. Ceea ce am încercat să fac este de a trăi spiritualitatea lui pentru o clipă cu el”.[2]
Această recenzie a cărții lui Corbin prezintă câteva aspecte generale ale conținutului acesteia. Este vorba despre un potențial de conștientizare care așteaptă să se desfășoare. Ibn ‘Arabi, care a influențat în mare măsură misticismul Islamului, începe astăzi să câștige relevanță peste granițele religioase. Lucrarea sa vizează recunoașterea și realizarea Adevărului.
Percepția exterioară a lucrurilor și nevoia de a le cerceta a dus la o cooperare la nivel mondial a savanților științelor naturale. În mod similar, perceperea și cercetarea lumilor interioare ale vieții, ar putea duce la o cooperare a celor care explorează dimensiunile psihice. Cartea lui Corbin deschide orizonturi interioare de o profunzime și o vastitate care îți taie respirația.
Imaginația creatoare nu este nouă. Totuși, în ultimele secole a ocupat unul dintre ultimele locuri, a fost uitată și lăsată în uitare din cauza nevoii, impulsului de a descifra lumea materială. Încă din perioada Renașterii, imaginația creatoare era cunoscută și în Europa de Vest; Corbin ne amintește de Jakob Böhme, J.G. Gichtel, Valentin Weigel, Swedenborg și alții, declarând că succesorii lui Ibn ‘Arabi s-ar fi înțeles foarte bine cu cercul din jurul lui Johann Valentin Andreæ (în care s-au născut gândurile manifestelor Rozacruciene, 1614-1616).[3] Secolul XX a cunoscut o reînnoire a interesului pentru imaginația creatoare).[4]
Despre structura realității
A percepe înseamnă a lua parte la realitate, iar ceea ce percepem este întotdeauna realitatea noastră personală. În acord cu învățăturile interioare ale tuturor religiilor, Ibn ‘Arabi subliniază trei straturi clar distincte ale realității (dintre care, strict vorbind, numai cea mai înaltă merită să fie numită realitate imuabilă). Cunoaștem lumea vizibilă, accesibilă simțurilor noastre și instrumentelor științifice pe care le-am construit. Există, de asemenea, lumea divin-spirituală a ideilor pure din care emană impulsuri creatoare. Și în sfârșit, între cele două, lumea sufletelor. Este de o substanță subtilă, reprezentând imagini ale ideilor divine în forme arhetipale. Este populată de o multitudine de entități care sunt de asemenea creatoare: ele ne in-formează lumea și își alimentează impulsurile în formele astfel create.
Percepția imaginativă vizează stratul de mijloc al realității. De acolo, se dezvoltă și organele necesare pentru a o percepe. În ființa umană, toate cele trei straturi sunt prezente – dar doar unul este complet dezvoltat. „Deschiderea ochilor” capabili de imaginația creatoare este o piatră de hotar: se desfășoară o altă sferă a realității. În același timp, sensul vieții se dezvăluie, ca să spunem așa. Deoarece, precum Ibn ‘Arabi și mulți alții au subliniat, lumea noastră este creată din lumile interioare.[5] Ibn ‘Arabi aseamănă lumea noastră cu „o carte, coborâtă din Ceruri”.[6] Numai de acolo cartea poate fi descifrată.
Despre procesul creator
Dar imaginația creatoare depășește simpla percepție și recunoaștere. Ea este „creatoare” în sensul că oferă lumilor interioare impulsuri, le vitalizează și le fertilizează. Cel care percepe și perceputul se pătrund reciproc și sunt transmutate unul de altul. Cel care percepe atinge o formă nouă, psihică – cea căreia îi aparțin noile organe ale imaginației.[7]
Conform lui Ibn ‘Arabi, Creația este un proces care nu se încheie niciodată. [8] În fiecare moment, divinitatea își emană potențialul din planul cel mai înalt al realității – prin aplicarea imaginației, adică puterea divină a concepției. Cel mai înalt plan este format din „numele” divine, altfel spus, din calități și idei divine. Ele sunt aspectele vii ale divinității, iar în interiorul lor trăiește îndemnul de a se revela, de a se arăta în forme fizice. Astfel, ele se manifestă în tărâmurile psihice ale materiei subtile ca entități nemuritoare. Ibn ‘Arabi se referă la aceste tărâmuri intermediare ca la un „nor” („ama”).[9]
Acest proces dă naștere unor entități nemuritoare, „absolute”[10] care, la rândul lor, își creează imagini proprii, deoarece imaginația este în natura lor chiar de la naștere. Astfel, manifestarea ajunge să se întâmple în lumea condensată, cristalizată pe care o locuim. Fiecare plantă și animal, precum și fiecare ființă umană este imaginea unei entități nemuritoare, care, la rândul său, este imaginea unui nume divin. Aceasta înseamnă că fiecare ființă umană posedă o adâncime transcendentală ajungând pe tărâmurile sufletului – și chiar dincolo (într-o a doua etapă) în cel divin-spiritual. Ibn ’Arabi vorbește despre toate ființele umane care au, în interiorul lor, al lor „sfânt spirit”, propriul „dumnezeu personal”, relația lor proprie, imediată cu divin-spiritualul[11], „îngerul lor al cunoașterii și al revelației”.[12]
Toate eforturile umanității pentru înțelegere se bazează pe această dimensiune ascunsă a ființei umane, acest „Rai interior”. Aspectul transcendent al individului se proiectează în ființa umană muritoare, îndemnându-l să caute desăvârșirea care este latentă în el. Întrucât există un număr infinit de nume și calități divine, există, de asemenea, nenumărate diferențe în individualitatea ființelor umane, compoziția/alcătuirea personală. Iar acestea sunt înmulțite în continuare la infinit prin acțiuni umane.
Putem percepe creaturile naturii (și pe noi înșine) doar ca ființe naturale, ignorând astfel dimensiunea transcendentală a existenței (noastre). Percepem forma exterioară ca fiind singurul aspect al existenței lor, dar, în schimb, lumea lor interioară psihică rămâne învăluită pentru noi. În cuvintele lui Corbin, suntem prinși atunci în capcana idolatriei.[13] Atunci considerăm că imaginația este o simplă fantezie, confundând imaginativul cu imaginarul, pentru ceva care este clar ireal.[14]
Dar oricine permite imaginației creatoare să apară intră într-un proces de naștere psihică în care tot ceea ce percep ei își dezvăluie latura interioară. Simultan, se dezvăluie originea imaginației. Se bazează pe imaginația divină, creatoare, care este îndreptată către tărâmurile „grosiere” și „materia subtilă”. Poate (și vrea) să stârnească un ecou, un răspuns în mintea umană. Iar ecoul „corect” este de a răspunde coborârii divine cu o ascensiune interioară – care, la rândul său, se întâmplă prin aceeași putere prin care coboară divinul. [15]
Energiile creatoare prin care imaginația creatoare este promovată se concentrează în inimă. Ca să spunem așa, inima dezvoltă un set de ochi psihici, ducând la o legătură între înțelegere și iubire.[16]
Despre simbolic
Apoi, lumea noastră apare ca o „reprezentare pură”, ca simbol. Se referă la originea sa transcendentă și devine o multitudine de „umbre luminescente” care atestă lumina care le creează.[17] Tot ce este viu înaintea ochilor externi este transformat într-un simbol[18], o minune uimitoare, de către imaginația creatoare.
Aceasta include și ființa umană. Cea mai decisivă revelație dezvăluită ființei umane prin imaginația creatoare este a percepe și a simți pe „celălalt divin” în interiorul propriu, Domnul interior.[19] Este omologul existenței noastre muritoare.
Din nou și din nou, Corbin subliniază opinia lui Ibn ‘Arabi că acest „opus complementar” nu „se încarnează” niciodată. Nu ia niciodată formă fizică, „carne și oase”, rămânând mereu prefigurarea a cărei intenție este de a crea o imagine din ce în ce mai bună despre sine. Ea cheamă imaginea, adică ființa umană, la o înviere pe tărâmurile „cerești”.[20] Dar bipolaritatea rămâne și acolo. Numele divin se desfășoară acum în imaginea sa pe tărâmul psihic.
Ibn ‘Arabi descrie modul în care ființele umane își găsesc împlinirea în perceperea și recunoașterea Domnului lor interior și intrând în „paradisul Său”.[21] El arată clar că noii ochi, organele imaginației creatoare, sunt de fapt ochii dumnezeului interior.[22]
Cartea lui Henri Corbin nu este ușor de citit. Dar chiar și încercarea de a se confrunta cu gândurile Ibn ‘Arabi pune în mișcare un proces interior. Doar mintea rațională nu poate verifica afirmațiile lui Ibn ‘Arabi; în acest scop, trebuie să se trezească ceva mai profund. Urmând calea lui Ibn ‘Arabi, Corbin rămâne un savant. Într-un limbaj clar el schițează silueta unui adevăr multidimensional. Cartea sa este o încurajare de a porni în mod responsabil pe o cale spirituală, în circumstanțele vremurilor noastre actuale și moderne.
[1] Paris, 1958; Traducere în engleză: Princeton, 1969
[2] Henri Corbin, Imaginația creatoare în sufismul lui Ibn ’Arabi, p. 5
[3] Ibid., pp. 92, 181ff, cu privire la Rozacrucieni: p. 15
[4] Rudolf Steiner, Jan van Rijckenborgh, C.G. Jung și alții au topicalizat-o. Vezi și Gary Lachman, Cunoașterea pierdută a imaginației, Edinburgh 2017
[5] Ibid., p. 180
[6] Ibid., p. 28
[7] Ibid., p. 182
[8] Ibid., p. 91
[9] Ibid., p. 185
[10] Ibid., p. 12
[11] Ibid., p. 18
[12] Ibid., pp. 21ff., 34ff., 54-62
[13] Ibid., p. 187
[14] Ibid., p. 194
[15] Ibid., p.189
[16] Ibid., pp. 98 ff.
[17] Ibid., pp. 191 ff.
[18] Ibid., p. 80
[19] Ibid., p. 81
[20] Ibid., p. 84
[21] Ibid., p. 132
[22] Ibid., p. 151
