Dacă încercăm să examinăm procesul, se naște întrebarea: Ce căutăm de fapt? Deși putem distinge diverse obiecte ale căutării noastre, cum ar fi fericirea, relațiile valoroase, beneficiile materiale, calitățile intangibile, controlul asupra a ceea ce ni se întâmplă și așa mai departe, toate acestea reprezintă de fapt o luptă pentru dezvoltare, pentru integritate.
Mai mult sau mai puțin toată lumea caută integritatea; dar pentru că suntem diferiți, fiecare – pe baza propriei stări de conștiință – găsește sens în diferite scopuri și aspirații despre care cred că le vor oferi satisfacție sau o oarecare creștere.
Și, evident, nu există nicio modalitate de a ne imagina ceva complet străin pentru noi, dar ne punem înaintea noastră propria idee despre vrednicie și apoi căutăm modalități de a o realiza. Aceasta înseamnă însă că ne afirmăm pe noi înșine – propriile noastre idei, propriile noastre criterii…
Astăzi există o mulțime de metode populare pentru un fel de materializare a dorințelor, care folosesc anumite principii fizice (NLP, Metoda Silva, Vizualizarea etc.). Sunt de netăgăduit și chiar Einstein a schițat o formulă matematică care demonstrează că energia este materie subțiată/rarefiată. Aceste metode ne învață cum ne putem direcționa energia mentală astfel încât la un moment dat să aibă suficientă densitate și să se poată manifesta în lumea fenomenelor. Cu această așa-numită „găsire”, totuși, creăm o dependență enormă care ne guvernează și ne limitează. În mod clar, chiar și prima dorință pentru ceva este o dependență, iar apoi, în procesul de a obține ceea ce ne dorim, în special atunci când este materializat de noi înșine, devenim complet închiși și supuși acestei manifestări, a cărei energie va fi cheltuită pentru noi în viitor (unii oameni numesc aceasta karma).
Căutarea este aproape întotdeauna o formă de tensiune. Este legată de nemulțumirea noastră față de ceea ce se întâmplă în prezent și de dorința noastră de a o schimba. Problema cu acest proces este că ne îngustează foarte mult percepția și, în sine, este un fel de refuz de a accepta realitatea în forma ei actuală. Asta înseamnă că nu cunoaștem bine această realitate. Și deși vrem să mergem mai departe, nu suntem cu adevărat siguri unde ne aflăm acum și acesta este unul dintre motivele pentru care ne rătăcim printre acele decizii pe care alții spun că ni le pot oferi.
Și astfel demonstrăm tendința de a face din căutare un proces extern și de a ne lipsi de capacitatea de autoobservare și conștientizare, care este esențială pentru calea noastră.
Întrebarea „ce” căutăm ne oferă forme gata și vizibile. Întrebarea „de ce” sugerează mult mai multe cercetări. Și această cercetare nu se referă la un obiect anume al căutării noastre, ci de ce căutăm de fapt.
Se pare că există ceva în noi care sugerează că totul poate fi foarte diferit. Și se pare că acest lucru este în fiecare dintre noi – o sursă primară a dorinței noastre pentru ceva mai bun. Cu toate acestea, în loc să lăsăm acest dor pur să evolueze, îi uzurpăm impulsul principal și îl valorificăm din nou în condiționalitatea ideilor și intențiilor noastre personale. Totuși, oamenii în care acest impuls răsună mai clar își direcționează căutarea, ideile lor spre ceva netrecător și universal.
Pe de o parte, este clar că propriile concepte despre absolut nu pot fi absolutul în sine.
Pe de altă parte, orice căutare a unor astfel de valori reprezintă un egocentrism teribil de acut și o demonstrație a lăcomiei noastre insondabile. Încercăm să câștigăm pentru noi înșine un astfel de absolut, ceea ce dovedește doar natura relativă și limitată a ideilor noastre despre aceasta.
Totuși, dacă reușim să adăugăm o dimensiune în plus acestei căutări, putem stabili că nu există nicio cale pentru ființa pripită și neliniștită care caută să se apropie de pacea profundă a perfecțiunii. Universalul este universal tocmai pentru că este întotdeauna acolo și este peste tot. Mâinile noastre muritoare nu sunt capabile să apuce imperisabilul. A deveni conștienți de incapacitatea noastră personală este probabil cel mai important pas pe calea noastră, pentru că atunci când o acceptăm, provoacă un fel de descoperire în psihicul nostru închis. Ca rezultat, persoana dezvoltă deschiderea către toți. În Orient această deschidere se numește „atenție”. Cu această atenție începem să percepem prezența tuturor din jurul nostru.
Când nu ne amestecăm în lucruri cu cerințele noastre, se dovedește că acestea au multe de spus și multe de oferit. Și aceasta nu înseamnă să le reținem pentru noi înșine, căci totul este interacțiune, împărtășire. A cunoaște și a nu interfera cu această naturalețe a lucrurilor este de fapt găsirea. Și s-ar putea spune că aceasta este o octavă nouă și necunoscută de căutare, pe care o putem numi pe bună dreptate și conștiință.
Din acest moment, urmează un proces natural, care – fără a răni potențialul din noi și în tot, cu ceea ce înseamnă limitele noastre personale – putem observa și lua parte la desfășurarea lui, și astfel să ne lăsăm găsiți de realitatea superioară.
