Sunetul – Întruchiparea recunoașterii spirituale – Partea 3

Înainte de orice muzică este liniște. Muzica nu este muzică fără tăcere. Prima notă întrerupe tăcerea. Muzica este o „formă” de tăcere, sunet, întrerupere, pauză generală, experiență sonoră și liniște.

Sunetul – Întruchiparea recunoașterii spirituale – Partea 3

(Întoarcere la partea 2)

Titanul și Cântecul Pământului

El vine din partea tânărului de 18 ani Gustav Mahler: „O, pământul meu mult iubit, când, o, când vei lua pe cei părăsiți în sânul tău? O, ia-l pe singuratic, Mama neliniștită, veșnică!” Și într-o altă scrisoare: „Pentru mine nu a existat de multă vreme altar, doar mut și sus, deasupra mea, stă templul lui Dumnezeu, cerul larg…” Prima sa simfonie (The Titan), remarcabilă în lumea muzicală a timpului său, conține deja totul. Tot ceea ce este în interior se comunică direct în exterior, cu ascultătorul. Marile lucrări ale vieții lui Mahler rezonează deja, chiar și din ultima fază a vieții sale: „trezirea naturii dimineața devreme”. A fost azi dimineață sau a fost „prima dimineață” acum 14 miliarde de ani? În dansul popular la țară, animalele pădurii escortează la mormânt sicriul pădurarului decedat: iepuri de câmp, pisici, broaște râioase, vulpi, păsări – foarte elegant! Strigătul unei inimi rănite, inima se sfâșie eliberată de durerea infernală, urcă în extaz paradisiac. La final Mahler compune „Cântecul Pământului”, incredibil de subtil și de neînțeles:

  • Când se apropie întristarea, grădinile sufletului zac pustii…
  • Întunericul este viața și moartea…
  • O, uite! Ca o barcă de argint plutește…
  • Tot dorul acum vrea să viseze…
  • Lumea adoarme…
  • Caut odihnă pentru inima mea singură. Merg spre casă
  • Pământul drag de pretutindeni înflorește primăvara și înverzește din nou! Pretutindeni și eternă este lumina albastră a distanței!
  • Eternă – eternă – eternă – eternă – eternă

Muzica din Tăcere

Înainte de orice muzică este tăcerea. Muzica nu este muzică fără tăcere. Prima notă întrerupe tăcerea. Muzica este o „forma” de tăcere, sunet, întrerupere, pauză generală, experiență sonoră și liniște. Tăcerea, ca și muzica, nu trebuie tulburată. Prin urmare, în cele 10 porunci pentru ascultători este de asemenea scris, mai întâi: „Să nu tușiți și să nu aplaudați prea devreme și să nu aplaudați în niciun caz în locul nepotrivit. Toate acestea sunt de nedorit.” Tăcerea vrea să fie auzită. Polifonia vrea să fie și ea auzită. Doar în muzică este posibil. Dacă două persoane vorbesc în același timp, înțelegerea își atinge rapid limitele. O fugă polifonică de Bach provoacă urechea. Cu toate acestea, armonia diferitelor tonuri și sunete permite uimirea și încântarea în același timp. În funcție de faptul că un ton este cântat sau produs cu un instrument, armonizările sunt comunicate ascultătorului corespunzând în general integral multiplului frecvenței auzite. O frecvență de 100 de herți este astfel însoțită de 200, 300, 400 de herți și așa mai departe. Deci ascultătorul nu mai aude un singur ton, ci o armonie. Când asculți muzică, deseori timbrul produs de tonuri este important. Cu instrumentele de percuție, alte legi prevalează. În tăcere nu există nuanțe.

Dies Irae – Mânia lui Dumnezeu – Actus tragicus

Hermes Trismegistos (în Corpus Hermeticum) este creditat cu descrierea procesului de creație:

Din Dumnezeu, Eternitatea.
– Eternul creează lumea.
– Lumea își poartă timpul.
– În ea toate ființele vin
în existență – până la Fiul Cerului.

Johann Sebastian Bach *1685 își bazează „Actus tragicus” pe cuvintele, printre altele:

Timpul lui Dumnezeu este cel mai bun timp.
– În el trăim, țesem și suntem
atâta timp cât vrea el…
– Doamne, învață-ne să ne amintim că trebuie să murim, ca să devenim înțelepți.
Puneți ordine în casă! Căci vei muri și nu vei rămâne în viață.
– În acest punct de criză, moartea își pierde
înțepătura.
– Îmi las spiritul în mâinile tale.
– Astăzi vei fi cu mine în paradis.

În mod neașteptat, atinge ascultătorul la cele mai profunde niveluri ale percepției sale. Muzica lui Bach, în vârstă de 20 de ani, lasă fără suflare. Speranța se află la capătul lui Actus tragicus.

Sofia Gubaidulina, un compozitor contemporan foarte spiritual scrie „Dies Irae” în izolare. Mânia lui Dumnezeu se face și aici auzită pentru prima dată în zilele de izolare. Fără ascultători! Omenirea a fost scoasă din dansul plăcerii din vulcan de către vulcanul care a erupt. Cum să supraviețuiești în vremuri de „ciumă”? În fața tendințelor de descompunere, a urii dintre oameni, a neiertării, Dumnezeu pare să-și descarce furia asupra lumii. Planeta este pe cale de dispariție. Are omul suficientă energie pentru a opri distrugerea, pentru a învinge ura, pentru a intra din nou în dialog cu semenii săi? Bach spune: „Puneți ordine în casă!” Compoziția lui Gubaidulina nu este, de asemenea, lipsită de o perspectivă a speranței. Așa cum îngerii, ducând în sus sufletul nemuritor al lui Faust, proclamă: „Pe orice om care se luptă, îl putem răscumpăra.”

Sofia Gubaidulina își dedică munca marelui Ludwig van Beethoven care, presupunem, nu respinge dedicația!

Avem un auz, dar nu vrem să auzim. Schimbările climatice, protecția mediului, bunăstarea animalelor sunt termeni inutili. Omul nu ascultă. El pare apt doar să ia – doar să distrugă. În Actus tragicus, Bach are un reportofon și o voce de bas care cânta: „Puneți ordine în casă!” Omul are nevoie de natură; natura nu are nevoie de om. „Puneți ordine în casă!” Pregătește-te pentru transformare! Dacă doriți să vă reduceți durerea, reduceți-vă amprenta de carbon, nu aruncați cu nepăsare, plastic sau peturi pe stradă. Găsiți modalități de a trăi în coexistență cu animalele, plantele și resursele.

Actus tragicus înseamnă de asemenea: Timpul lui Dumnezeu este cel mai bun timp! Căci Dumnezeu a creat eternitatea – nimic altceva! Bach spune: Doamne, învață-ne să înțelegem!

În urmă cu 65 de milioane de ani, dinozaurii au pierit – la impactul cu un meteorit. Atmosfera s-a schimbat. Copacii mari s-au uscat, erbivorele au murit, carnivorii s-au stins. Răpitorii (o altă specie de dinozaur) erau foarte inteligenți, poate mai inteligenți decât noi, oamenii. Aveau o parte suplimentară a creierului cu care puteau comunica pe distanțe lungi și să acționeze împreună în solidaritate. Inteligenți și înarmați până în dinți, erau aproape imposibil de învins – dar s-au stins. Situația de astăzi este comparabilă. Suntem înarmați până în dinți, chiar dacă nu solidari. Am putea fi solidari. Egoul stă împotriva egoului, o formă de autoanihilare a speciei? Sau mai putem reuși? „Puneți ordine în casă! – În mâinile tale îmi pun soarta.” – Și „Astăzi vei fi cu mine în paradis”. Nu vrem să mai auzim despre acele lucruri vechi. Deci va fi un alt meteorit? Pământul strigă nu numai La Palma. Auzim oare și înțelegem limbajul, cuvintele începutului, mesajul lui Bach, Cântecul Pământului al lui Mahler, curajul lui Fidelio al lui Beethoven și Dies Irae, mânia lui Dumnezeu venind peste noi? Nu vrem să auzim aceasta! După sunet, după strigăt, după cuvinte, tăcerea va cădea din nou. Poate că aceste cuvinte: Slavă, laudă, cinste și măreție…

Print Friendly, PDF & Email

Distribuie acest articol

Imagine prezentată:

Data: ianuarie 10, 2023
Autor: Hermann Achenbach (Germany)
Fotografie: Artur Pawlak auf Pixabay CCO

Imagem em destaque: