„Nu-L pierdem pe Dumnezeu. Pierdem doar felul în care ni-L imaginăm.”
Nu mi-a fost niciodată teamă să-L pierd pe Dumnezeu. Sunt convins că El există, dar nu L-am perceput niciodată ca pe un „ceva” ce ar putea fi deținut sau, dimpotrivă, pierdut. Această pierdere nu a avut niciodată o realitate concretă pentru mine. Mi-ar fi mai ușor să-mi imaginez că mă pierd pe mine însumi decât să-L pierd pe El. Și totuși, există o teamă tăcută de absența Lui care traversează multe conștiințe: nu teama de lume și nici teama de sine. Este o teamă fără un obiect clar, dar cu un ecou profund, ca și cum ceva esențial s-ar retrage din țesătura realității.
Această teamă ia multe forme. Unele sunt tăcute și subtile, în timp ce altele pot fi concrete. Unele sunt anxietăți metafizice, în timp ce altele se apropie mai mult de experiențele trăite. Acest tip de teamă îi cuprinde atât pe agnostici, cât și pe cei care trăiesc experiențe divine.
Frica unei persoane obișnuite sau a celei care abia a pășit pe calea luminii nu izvorăște din concepte, ci din rupturi interioare. Dorința și aspirația nu se armonizează și sunt sfâșiate. Mișcarea către intensitatea experienței lumești și mișcarea către Dumnezeu nu merg în aceeași direcție.
Există uneori o foame viscerală sau tumultuoasă care ne împinge spre experiență, spre consum sau spre o intensitate care nu mai este doar vitală, ci devine densă, apăsătoare și aproape opacă. În același timp, există o deschidere sinceră, o subtilitate autentică și o iubire pentru ceea ce este înălțător, care nu poate fi redusă la simpla experiență.
Acești oameni nu sunt confuzi, superficiali și nici nu le lipsește discernământul. Dimpotrivă, tocmai luciditatea lor face ca ruptura să fie și mai dureroasă. După fiecare cădere, urcușul înapoi nu apare ca o obligație morală, ci ca o recunoaștere intimă: „nu aici”.
Și totuși, mișcarea se repetă. Aici, teama de a-L pierde pe Dumnezeu capătă o formă foarte concretă, nu ca idee, ci ca senzație de distanță, de cădere, de imposibilitatea de a rămâne în ceea ce este recunoscut ca adevăr. Chiar și această teamă este, în esență, o interpretare. Nu Dumnezeu este cel care se îndepărtează, ci conștiința care se identifică temporar cu o formă care nu-L poate reflecta.
Există și alte forme, mai subtile. Unii oameni trăiesc cu convingerea că sunt, în esență, nevrednici și că sunt „prea mici”, „prea imperfecți”, „prea departe”. Această convingere nu este umilință, ci o formă rafinată de egocentrism. Un alt tip de ego, un ego care nu funcționează prin afirmare excesivă, ci prin negarea de sine asiduă. Astfel, ei creează o distanță deliberată, ridicând un zid între sufletul lor și Dumnezeu. Se privesc de esența conștiinței lor. În acest fel, Sinele este definit de o lipsă, iar ei rămân fixați pe aceasta. Această atitudine creează, de asemenea, distanță.
Dimpotrivă, alții nu simt deloc această ruptură interioară. Există putere, claritate, capacitatea de a-și gestiona viața, de a construi, de a decide. Nu este nevoie de Dumnezeu, deoarece ei nu simt propria lor insuficiență. Aceștia sunt cei mereu victorioși, cei eficienți, cei autosuficienți. Totuși, această autosuficiență nu este libertate, ci mai degrabă o închidere în interiorul unei autonomii care nu se mai deschide către ceea ce o transcende. Aici există o formă de distanțare, nu printr-o cădere, ci prin saturație.
Există și o formă mai discretă a acestei distanțări, mai greu de recunoscut, deoarece nu se manifestă sub forma anxietății, ci a rigorii. Este atitudinea celor pentru care adevărul trebuie să fie demonstrabil, verificabil, formulabil în termeni clari. Nu din superficialitate, ci dintr-o disciplină autentică a gândirii. Ceea ce nu poate fi stabilit cu precizie nu poate fi afirmat, iar ceea ce nu poate fi afirmat rămâne în afara sferei realului.
În această rigoare nu există nicio ostilitate față de Dumnezeu. Există doar imposibilitatea de a-L include, însă această imposibilitate ascunde uneori o formă foarte subtilă de evitare, nu pentru că Dumnezeu ar contrazice gândirea, ci pentru că El nu poate fi cuprins de aceasta.
El nu poate fi măsurat, localizat sau plasat într-o relație cauzală. Nici nu poate deveni un obiect al cunoașterii fără a fi deja redus. Astfel, pentru a păstra coerența metodologică, El este exclus.
Această excludere nu este neutră și dă naștere unei lumi închise în propriile condiții de inteligibilitate; o lume completă, dar lipsită de deschidere. O lume în care totul poate fi explicat, dar nimic nu poate fi transcens. Aici nu se naște teama de a-L pierde pe Dumnezeu, ci imposibilitatea de a-L întâlni.
Totuși, tocmai această imposibilitate indică o limită a modului de a gândi despre El. Căci ceea ce nu poate fi obiectul cunoașterii nu este, prin însăși acest fapt, inexistent, ci pur și simplu inaccesibil unui anumit tip de acces. A confunda această limită cu inexistența este poate cea mai rafinată formă de distanțare; nu o respingere, ci o închidere; nu o negare, ci o imposibilitate acceptată ca un dat. În această formă, Dumnezeu nu este pierdut. El este pur și simplu exclus din domeniul în care ar putea fi căutat.
Astfel, teama de a-L pierde pe Dumnezeu nu este una singură și se manifestă sub diferite forme: ca ruptură, ca vinovăție, ca autosuficiență sau ca excludere. Totuși, un lucru le este comun: se presupune existența unei distanțe reale între om și divinitate. Această presupunere nu este niciodată pusă radical sub semnul întrebării.
Toate aceste temeri îndepărtate, inclusiv cea de excludere, spun mai multe despre modul în care este conceput Dumnezeu decât despre Dumnezeu Însuși. Pentru a fi pierdut, El trebuie să fie un „altul”, un „cineva străin”. Pentru a fi pierdut, El trebuie să fie uneori prezent, alteori absent. Pentru a fi pierdut, trebuie să existe o distanță reală între umanitate și divinitate.
În acest spațiu al distanței se naște frica. Misticilor din toate tradițiile le-a fost cunoscută această experiență. Nu ca o teorie, ci ca o arsură. Nu ca o idee, ci ca o noapte. Este momentul în care prezența devine opacă și ceea ce era viu se retrage în tăcere. Nu Dumnezeu dispare, ci transparența prin care El era recunoscut. În această tensiune, frica nu este o slăbiciune, ci o formă de iubire purificată. Este iubirea care nu mai este susținută de lumină, dar care refuză să se estompeze în întuneric. Este fidelitate fără confirmare.
Când această distanță este explorată până la limitele sale, ceea ce se dizolvă nu este doar frica, ci însăși structura care o face posibilă. Atunci, chiar și în mijlocul contradicțiilor, eșecurilor sau forței, ceea ce este esențial nu mai poate fi pierdut.
Se ridică în mod natural întrebarea: a plecat El sau s-a pierdut simțul Lui? În tradiția catară și în mișcările gnostice vii, problema nu este încadrată ca o pierdere accidentală, ci ca o stare originară. Omul nu-L pierde pe Dumnezeu în timp; el se naște într-o stare de separare. Lumea însăși este văzută ca un câmp al uitării, o structură în care ceea ce este esențial este ascuns, fragmentat și dispersat.
Din această perspectivă, teama nu este că Dumnezeu s-ar putea pierde, ci că omul ar putea rămâne prins în ceea ce nu este El. Nu este vorba de o teamă emoțională, ci de una ontologică. Nu ne temem de absență, ci de a rămâne în neautenticitate.
Rozacrucea de Aur exprimă această tensiune într-un mod foarte precis. Se vorbește despre două naturi: una a nașterii și una a chemării. Ființa umană naturală nu este capabilă, prin propriile forțe, să se întoarcă. Totuși, în interiorul ei există o scânteie ca posibilitate, dar nu ca ceva deținut. Această scânteie nu aparține lumii din care omul crede că face parte. Ea nu poate fi dezvoltată prin acumulare, nici prin perfecțiune. Ea poate fi doar trezită, iar această trezire se realizează prin ruptură, prin moarte și o nouă naștere. În acest context, „pierderea lui Dumnezeu” capătă un sens diferit. Nu este pierderea unei prezențe, ci eșecul unui ka, o nouă naștere. Nu este absența Lui, ci imposibilitatea participării.
Și totuși, chiar și aici, ceva rămâne neclar. Cine este cel care ar pierde? Și ce anume s-ar putea pierde, dacă ceea ce este divin nu aparține nici timpului, nici spațiului, nici condițiilor schimbătoare?
Există o perspectivă în care întreaga dramă a pierderii se dizolvă fără a fi negată. Dacă Dumnezeu este conceput ca un obiect al experienței, atunci El poate fi pierdut. Dacă este conceput ca o prezență vie, atunci El poate fi sau nu simțit. Dacă este conceput ca o relație, atunci relația poate fi întreruptă.
Dar dacă ceea ce numim Dumnezeu nu este niciuna dintre aceste lucruri? Dacă El nu este nici un obiect, nici o stare, nici o relație, ci însăși condiția în care ia naștere fiecare obiect, fiecare stare și fiecare relație? Atunci pierderea devine imposibilă. Nu pentru că este împiedicată, ci pentru că nu se poate întâmpla. Nu poți pierde ceea ce nu se află în fața ta. Nu poți pierde ceea ce nu ajunge la tine. Nu poți pierde ceea ce nu este altceva decât însăși dovada prin care știi că exiști.
Poate că nu trebuie să-L păstrăm pe Dumnezeu, ci să încetăm să-L tratăm ca pe ceva ce se poate pierde. Dumnezeu nu poate fi pierdut decât de cel care crede că îl deține ca pe un obiect. „Omul trebuie să se elibereze de Dumnezeu pentru a-L găsi”, spune Eckhart, nu ca pe o negare, ci ca pe o eliberare de orice relație construită.
Ceea ce se poate pierde este doar modul în care am învățat să recunoaștem divinul. O formă, o emoție, o apropiere imaginată. Un limbaj interior și nu ceea ce face posibilă orice limbă.
În esență, teama de a-L pierde pe Dumnezeu este teama de a pierde o anumită formă de conștiință, o configurație, un mod de orientare. Când această formă începe să se destrame, apare amețeala. Nu pentru că dispare ceva real, ci pentru că ceea ce era considerat real își pierde consistența.
Eckhart spune ceva extraordinar, și anume că în adâncul sufletului există o „scânteie” din care se naște Dumnezeu. El numește acest loc „grunt”, temelia sufletului. Aici, sufletul și Dumnezeu nu sunt două realități separate.
„Ochiul cu care îl văd pe Dumnezeu este același ochi cu care Dumnezeu mă vede pe mine”, spune el. În această identitate, ideea de pierdere își pierde temeiul. Dacă ochiul care caută și ceea ce este căutat nu sunt două lucruri, atunci nu poate exista nicio distanță între ele.
Adevărata „noapte” nu este absența lui Dumnezeu, ci absența formelor prin care El era recunoscut. Dincolo de această noapte nu există nicio lumină nouă. Nu mai există o prezență mai intensă și nici o confirmare. Imposibilitatea pierderii este mult mai simplă și mai greu de acceptat, nu ca idee, ci ca fapt. Acest fapt nu produce nici exultație, nici siguranță. Nici măcar nu produce pace în sensul obișnuit. Produce doar o trecere subtilă de la relație la evidență, de la căutare la recunoaștere, de la frică la imposibilitatea fricii.
Poate că, până la urmă, nu ne este teamă să-L pierdem pe Dumnezeu. Poate că ne temem să pierdem tot ceea ce ne-a făcut să credem că Îl avem. Când această pierdere este completă, nu mai rămâne niciun gol.
Ceea ce rămâne este ceea ce nu am câștigat niciodată și nu am fi putut pierde niciodată. Ceea ce rămâne este ceea ce a existat dintotdeauna. „Stați liniștiți și știți că Eu sunt.”
