Mai devreme sau mai târziu, fiecare simte fisura din propria ființă. Prin ea, poate auzi chemarea care izvorăște din individualitatea sa completă și adevărată.
„Există o fisură în orice, așa pătrunde lumina.”
Leonard Cohen.
Oricine cercetează tema „curajului” poate da peste psihologul și autorul american, dr. David R. Hawkins. În 1995, acesta a publicat conceptul unei scale a conștiinței care atribuie diferite stări de conștiință și emoții unei secvențe de niveluri cuprinse între 0 și 1000. El acordă „curajului” un statut cu totul special: acela de punct de cotitură în dezvoltarea conștiinței. Hawkins consideră că această „calibrare” este valabilă universal. După cum explică Hawkins, aceste gradări au fost confirmate în nenumărate teste musculare neurologice și pot fi verificate oricând. Se poate vorbi despre stări de vibrație mentală care pot fi citite pe scara comportamentului și a stărilor umane.
Următoarele observații se bazează inițial pe viziunea lui Hawkins. 0 reprezintă moartea, iar 1000 reprezintă cel mai înalt nivel, iluminarea. Pentru el, cea mai joasă emoție este rușinea/respingerea de sine (20), urmată de vinovăție (30), apatie/deznădejde (50), tristețe (75), frică (100), dorință/lăcomie (125), mânie (150) și mândrie (175). Potrivit lui Hawkins, toate stările sub valoarea de 200 sunt epuizante din punct de vedere energetic, restrictive și nesănătoase. Ele ne împovărează ca niște saci de nisip atașați la un balon cu aer cald. Persoanele care se află în aceste stări emoționale sunt într-o stare de deficit și pot avea tendința de a extrage energie de la ceilalți.
Abia la valoarea de 200 deficitul încetează, iar persoana intră într-un echilibru energetic pozitiv. Aceasta este valoarea curajului. Pentru Hawkins, acesta este punctul de cotitură, momentul în care „balonul” începe să se ridice. Din acest moment, reacțiile emoționale se reduc din ce în ce mai mult. Pe scară, urmează neutralitatea (250), disponibilitatea (310), acceptarea (350), rațiunea (400), iubirea (500), iubirea necondiționată/bucuria existenței (540), pacea/liniștea interioară (600) și iluminarea/conștiința divină (700-1000). Se poate spune că, începând cu un anumit nivel de conștiință, starea spirituală de vibrație poate fi explicată doar printr-un câmp energetic superior, prin participarea la o „lume a iubirii necondiționate și a păcii”.
Este, de asemenea, interesant faptul că, potrivit lui Hawkins, fiecare nivel de conștiință aduce în mod reflex cu sine o anumită imagine de sine și o imagine a lui Dumnezeu sau a unei idei divine.
Curaj (200) = Pot să mă ridic deasupra mea însumi = Dumnezeu este de partea mea.
Mândrie (175) = Sunt mai bun decât ceilalți = Nu am nevoie de Dumnezeu.
Mânia (150) = Trebuie să lupt împotriva a ceva sau a cuiva = Dumnezeu este nedrept.
Dorința (125) = Nu am destul = Dumnezeu îmi refuză binele, nu vrea să-l am.
Frica (100) = Sunt în pericol = Dumnezeu mă pedepsește.
Tristețea (75) = Pierd ceva important pentru mine = Dumnezeu mă abandonează.
Apatia (50) = Nu am nicio ieșire. Este fără speranță = Dumnezeu mă condamnă.
Vina (30) = Merit pedeapsa = Dumnezeu nu iartă.
Rușinea (20) = Nu sunt demn de iubire = Dumnezeu mă disprețuiește.
Cam atât despre conceptul de conștiință dezvoltat de dr. Hawkins.
Ce poate însemna acest lucru pentru o persoană care caută împlinirea interioară, o transformare profundă?
Forța motrice, pivotul dezvoltării interioare, este curajul. Curajul nu este o emoție în adevăratul sens al cuvântului. Este mai degrabă o calitate legată de conceptul grecesc clasic de virtute: vitejia.
Dacă analizăm mai atent curajul, putem observa că adesea acesta lipsește tocmai atunci când este cel mai necesar. De aceea, Evanghelia apocrifă a Mariei spune: „Îndrăznește! Și dacă acum ești descurajat, îndrăznește totuși!”
Curajul este ceva care se află adesea în stare latentă și poate fi „reînviat” în mod conștient. Da, el implică întotdeauna depășirea a ceva de care ne ferim cu o mare parte din ființa noastră.
Dar de ce ne ferim și încotro vrem să mergem? De ce să avem curaj?
Dacă gândim la scară mare în acest moment și lăsăm deoparte luptele noastre cotidiene – care, desigur, au și ele semnificația lor corespunzătoare –, ce anume ne sperie cel mai mult și ce necesită cel mai mare curaj?
Cea mai mare teamă pe care o avem (chiar dacă rareori suntem conștienți de ea) este probabil teama de moarte. Ea ne însoțește aproape toată viața. Ne este frică să nu mai fim, să nu mai existăm? Sau, dacă presupunem o transformare, ne este frică de ceea ce ne așteaptă?
Cea mai mare și mai profundă dorință care trăiește în noi (chiar dacă, de obicei, rămâne inconștientă) este dorința de a ne reconecta cu divinul, cu unitatea divină. Dar, la fel ca în cazul morții, nu putem înțelege ce se va întâmpla cu adevărat atunci când această dorință se va împlini. Ar fi oare și aceasta o stare de a nu mai exista? Sau ne așteaptă o transformare de amploare, în care existența noastră anterioară se va dizolva? Divinul nu poate fi cunoscut. Nu-l putem integra în vechiul nostru sistem de percepție și procesare, la fel cum un râu nu poate cuprinde marea.
Poate fi doar invers: conștiința noastră egotică trebuie integrată, trebuie cunoscută și procesată de spiritul divin. Marea poate absorbi cu ușurință râul.
Krishnamurti a spus: „Nu ți-e niciodată frică de necunoscut; ți-e frică de sfârșitul cunoscutului.”
Așadar, în adâncul sufletului, simțim și o teamă față de ceea ce tânjim ca împlinire. Vom mai exista „noi” atunci?
Numai curajul ne poate duce mai departe.
Curajul de a renunța la ceea ce ne este familiar, de a lăsa necunoscutul să intre în viețile noastre. Trebuie să renunțăm la noi înșine, pentru a face loc unei noi etape a devenirii.
Iisus a spus: „Căci oricine va vrea să-și scape viața, o va pierde; dar oricine își va pierde viața pentru Mine, o va găsi” (Matei 16:25).
Cât timp din viața noastră suntem preocupați de emoții care ne limitează și ne deprimă? Și de tiparele de gândire corespunzătoare, de senzațiile fizice și de imaginile negative, în mare parte inconștiente, despre noi înșine și despre Dumnezeu, care le însoțesc.
În același timp, există întotdeauna posibilitatea de a ne da un impuls interior, de a ne îndepărta de lumea închisă în care suntem blocați și de a ne îndrepta spre lumea deschisă, spre „întregul” care înseamnă libertate și transformare. Avem, așadar, de ales între două stări ale inimii complet diferite.
De regulă, trăim într-un spațiu închis al percepției – un sistem închis care se autoconfirmă. Convingerile, experiențele și gândurile noastre se învârt în tipare familiare, întărindu-se reciproc și creând o aparentă certitudine: așa este lumea. Asta sunt eu.
Nivelurile de conștiință ale lui Hawkins, care ne epuizează energia și ne reduc la sclavie, pot fi privite ca unități mai mici, ca și compartimente de percepție interschimbabile în cadrul unui spațiu al percepției, fiecare având propria sa narațiune plauzibilă. Dar tocmai datorită naturii lor dureroase și limitative, ele pot fi și de ajutor. Pot stimula dorința de deschidere, astfel încât să căutăm o cale de ieșire – nu doar dintr-o stare mentală negativă, ci din dilema noastră existențială fundamentală.
Toate aceste spații sunt ca o închisoare pentru sufletele noastre. Ele filtrează în mare măsură ceea ce este nou, străin, necunoscut. Ele ne protejează, dar ne și constrâng și ne țin pe loc. Închiderea păstrează stabilitatea, dar împiedică schimbarea.
Acest lucru contrastează cu deschiderea – riscul de a ne desprinde de obiceiuri, de a permite perspective noi, de a suporta incertitudinea, de a percepe atașamentele ca pe niște lanțuri. Este pasul către necunoscut care străpunge vechile ziduri și se deschide către viața nelimitată, întreagă, către eternitate.
Leonard Cohen a exprimat un adevăr profund despre existența umană în imnul său „Anthem”:
„Există o crăpătură în orice, așa pătrunde lumina.”
Mai devreme sau mai târziu, fiecare om simte această fisură în interiorul său – o fragilitate care tulbură. Poate fi o pierdere, o agitație interioară, sentimentul brusc că viața cu care ești obișnuit nu te mai susține.
Fisura dezvăluie incertitudini și spulberă plauzibilitatea sistemului închis.
Dar Cohen arată că tocmai aici se află oportunitatea. Abia când vechiul se destramă poate străluci ceva nou. Fisura nu este sfârșitul – poate fi începutul unei evoluții mărețe. Spre ceea ce tânjim în adâncul inimilor noastre. Spre ceea ce ne promite împlinire adevărată, pace și vitalitate.
Cu toate acestea, multe dintre eforturile noastre, atât individuale, cât și colective, vizează folosirea tuturor trucurilor și a rafinamentelor pentru a astupa fisurile care apar, pentru a le face invizibile sau pentru a le ascunde. Agitația constantă, distragerile din mass-media, dependențele de tot felul, medicamentele, credința în mântuirea venită din exterior prin progresul tehnologic, prin politicieni sau mari eroi de pe scena mondială și, poate, chiar unele terapii sau practici ezoterice îndeplinesc acest scop mai mult sau mai puțin inconștient. Dintr-o perspectivă globală, intensificarea controlului și a supravegherii joacă un rol semnificativ în acest sens.
Mai ales având în vedere evenimentele mondiale actuale, este uimitor cât de mari pot deveni astfel de fisuri fără ca, conștiința colectivă a umanității să dezvolte o înțelegere mai profundă și să pună sub semnul întrebării narațiunile și viziunile asupra lumii care ne-au fost transmise.
Și iată din nou întrebarea: de ce este nevoie de curaj în acest context?
Cu siguranță, în primul rând, în interiorul individului trebuie să se fi dezvoltat o inimă trezită, plină de dor. Apoi, a devenit vizibilă o fisură în propria lume familiară, imposibil de ignorat. Acum se poate naște conștientizarea faptului că nu este necesară doar o mică schimbare sau ajustare a comportamentului, ci o transformare profundă a vieții. Ceea ce a fost este privit într-o lumină complet nouă și pus fundamental sub semnul întrebării. Vechea concepție despre viață nu mai este valabilă. Se naște conștientizarea că trebuie să intre în acțiune o nouă putere, una care depășește propriile noastre abilități și ne depășește posibilitățile. Acest lucru necesită curajul de a recunoaște propria noastră incapacitate structurală și de a dezvolta disponibilitatea de a ne întoarce către o putere superioară. În cele din urmă, este vorba și despre a fi fundamental pregătiți să ne supunem unei ordini superioare a existenței și să ne ocupăm locul în ea.
Este vorba de smerenie.
Este înțelegerea: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15:5).
Această înțelegere ne deschide calea către credință. Credința, în acest context, nu are nimic de-a face cu credința în dogme. Credința este capacitatea ființelor umane de a se conecta cu tărâmuri superioare de dezvoltare pe care nu le pot înțelege sau cuprinde cu mintea, prin alinierea inimilor lor. Ea necesită un act de credință, acceptarea existenței CEVA dincolo de mintea noastră conștientă, care este mult mai mult decât am putea fi vreodată cu vechea noastră natură. CEVA care ne primește și ne acceptă în orice moment, oricum și oriunde ne-am afla. CEVA din care emană ajutor și îndrumare. Acest CEVA este NIMIC pentru noi. Și este nevoie de curaj să ne încredințăm complet acestui NIMIC și să renunțăm la ceea ce deținem. Credința aprinde potențialul lui Dumnezeu din noi. Altfel, nu mai există nimic altceva către care să ne îndreptăm inimile. Începem să simțim și să știm din ce în ce mai sigur că acea crăpătură din propria noastră lume este o cale spre libertate, că în spatele ei se află „viața adevărată” și „sinele nostru real”. Legătura cu spațiul deschis ne dă o nouă putere și un nou curaj pentru a face următorul pas. Se naște o dorință tot mai puternică pentru ceea ce vrea să iasă la iveală din spatele crăpăturii.
Este curajul de a crede.
Promisiunea răsună: „Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide” (Matei 7:7).
Intuiția și credința sunt urmate de acțiune. Acțiunea NU înseamnă urmarea vechilor strategii și tipare ale egoului. Este o predare a conștiinței egoului în fața realității frânte, așa cum este ea chiar acum, și o predare în fața fluxului vieții, dăruindu-se sinelui către numinos, către necunoscutul fără nume.
Este acceptarea radicală a ceea ce se întâmplă chiar în acest moment. Este, în același timp, o încredere și experiența concretă că acest NIMIC este durabil, că ne oferă un punct de sprijin de neclintit. Din perspectiva lumii, aceasta nu este o faptă demnă de remarcat. Într-un sens spiritual, este cel mai mare lucru pe care îl poate face o ființă umană. Este o acceptare completă și conștientă a fisurii din viață. Și mult mai mult: devine o legătură, o contopire cu ea – și cu lumina care strălucește prin ea. Fisura ne poate schimba atunci profund și structural. Prin ea se pune în mișcare o forță care ne reconectează treptat cu originea noastră divină, căminul nostru spiritual și emoțional. Acum, fisura poate să se extindă ca parte a unui proces și să aducă o lumină nouă în lumea veche. La fel ca Ioan din Patmos, vedem cum se deschid un cer nou și un pământ nou. În acest proces, devenim alți oameni. Da, devenim persoana care se află în adâncul inimilor noastre și care eram meniți să fim încă de la început.
Este curajul de a acționa.
Este vorba de renunțarea la sine: „El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micșorez” (Ioan 3:30).
Acest proces duce, în cele din urmă, la rugămintea care izvorăște din inimă:
„Facă-se voia Ta!”
Curajul este punctul de cotitură al conștiinței noastre. Nu am legat această reflecție de obiectivul de a urca o serie de trepte pe scara conștiinței. Am deschis o panoramă mai largă. Este vorba despre punctul de cotitură de la o orientare orizontală la una verticală, de la închis la deschis. Este vorba despre o rebeliune profundă împotriva vieții, pe care o putem realiza din nou și din nou în orice moment, indiferent unde ne-am afla din punct de vedere al conștiinței.
Desigur, această trecere de la închis la deschis ne afectează și starea sufletească. Prin sentimentul de siguranță pe care îl simțim din ce în ce mai mult în noua realitate a vieții, care „nu este din această lume”, putem să ne lăsăm purtați interior de emoții precum vinovăția, durerea, frica și furia. Nu le mai opunem rezistență. Astfel, aspectele inconștiente ale umbrei se pot revela și, cu ajutorul noilor forțe ale luminii, pot fi integrate în conștiința noastră. În acest fel, ele își pot pierde caracterul înspăimântător și se pot „elibera” treptat. Conceptul lui C.G. Jung privind individuația ființei umane își poate găsi astfel realizarea spirituală în noi.
Fiecare fisură care devine vizibilă în realitatea noastră este un apel adresat nouă de către individualitatea noastră adevărată și completă. La fel ca o pasăre care, atunci când este pregătită, iese din coaja sa protectoare ciugulind-o din interior, fiecare ființă umană va dezvolta, în timp, curajul de a-și urma adevăratul destin.
