Problemele discutate sunt, în general, de natură politică, socială, culturală sau de natură filosofică. Fiecare participant la dialog are experiența, educația și cunoștințele individuale. Cu toate acestea, în timpul dialogului, grupul încearcă să dezvolte o nouă perspectivă asupra subiectului, care permite în cele din urmă fiecărui participant să înțeleagă mai bine problema.
De asemenea, este vorba de obținerea unei înțelegeri a poziției celeilalte persoane. În final, s-ar putea să existe un sentiment de „așa este”, sau poate exista o nouă concluzie sau o concepție rafinată. Această concepție poate aduce un anumit sentiment de elevație și poate deveni o nouă bază pentru acțiunea de zi cu zi. Aceasta se întâmplă, cu condiția ca participanții la dialog să fie dispuși să se întâlnească într-o atmosferă de deschidere.
Acum, se pune întrebarea: există într-adevăr ceva nou în procesul descris? Ar putea fi faptul că rezultatul dialogului doar pare să fie nou, ca într-o nouă compilație de lucruri vechi. Adică, fiecare participant a adus în dialog o anumită parte a ideilor personale, iar grupul compune un mozaic din acestea, care apare nou în viziunea generală, dar care constă de fapt doar din lucruri vechi.
Întrebarea devine și mai concretă când luăm în considerare ceea ce aduce dialogul în ființa umană individuală. Ne face oare să ne rearanjăm în ordinea și modelele noastre vechi? Folosim aceleași instrumente vechi pentru a rearanja vechea noastră lume interioară? Sau dialogul deschide posibilitatea ca noi să renunțăm complet la vechile unelte și, prin urmare, există șansa de a avea ceva complet diferit, care nu este rezultatul vechiului?
Această considerație ne pune în față sugestia conform căreia într-un dialog se poate întâmpla ceva care se află dincolo de ordinea vechiului, ceva ce este complet nou și, prin urmare, necunoscut fiecărui participant la dialog în unicitatea sa de moment. Este cu adevărat posibil acest lucru?
Pentru ca spațiul creat într-un dialog între oameni să fie umplut cu ceva nou, vechiul trebuie să fie golit complet din acest spațiu. Aceasta este întreaga structură a vechilor opinii, idei, concepții și credințe care ne cultivă lumea psihologică, dar nu și cunoștințele tehnice practice, de zi cu zi. Deci, ce înseamnă că vechiul se sfârșește?
Pentru ca vechiul să se sfârșească în spațiul psihologic al dialogului dintre oameni, trebuie să se sfârșească în spațiul – sau pentru a utiliza un termen mai bun, și anume, conștiința – persoanei individuale. Acum ne putem întreba, care este relația mea cu vechea conștiință?
Oamenii tind să se agațe de convingerile, conceptele și ideile lor, din cauza insecurității și fricii. De obicei, în minte există un proces constant de rafinare și ajustare a acestor concepte ca un mecanism de protejare a celor cunoscute, care oferă un sentiment de securitate. Dar chiar dacă avem o înțelegere a limitelor și convingerilor care sunt implicate în evitarea adevărului a ceea ce este, prin prefacere și proiectare, totuși rămâne întrebarea: ce înseamnă că vechea conștiință se termină?
Există o instanță în minte care decide, „Acest lucru este vechi și acesta este nou? Acesta poate pleca, aceasta rămâne?” pe care mintea o controlează? Sau este și controlorul o parte a vechiului și crede doar că este liber de ea? Controlorul este cu siguranță o parte a vechiului, deoarece evaluăm ceea ce apare în fața noastră conform măsurilor vechi, în legătură cu ideea a ceea ce este nou sau mai bun. Dar vechiul nu poate să aducă noul. Noul este acolo când vechiul nu este.
Deci, ce înseamnă că vechiul se sfârșește? Ceea ce se întâmplă este că se ajunge la un punct interior în care nu se mai știe cum să se continue. Fie se instalează speculația – care este din nou o formă de proiectare – sau orice încercare de a răspunde din memoria limitată a cunoașterii unei persoane se termină. Apoi, se stabileşte o stare, unde singurul răspuns care rămâne este: „Nu știu”. Pentru majoritatea oamenilor, problema se termină acolo, iar gândirea își continuă activitatea într-o direcție diferită. Dar de ce se întâmplă acest lucru? De ce ne îndepărtăm de faptul că „Nu știu”?
Pentru mintea neatentă acest punct pare a fi un punct mort, în timp ce, de fapt, este punctul de trecere de la mintea confuză la mintea trezită. Care este starea noastă de a simți și a fi când recunoaștem adânc înăuntru, „Nu știu”? Am fost vreodată în contact cu această stare fără judecată și cu mare simplitate?
Această înțelegere profundă a faptului de a nu ști implică un sentiment latent de frică, care rezultă din dezorientare și insecuritate. În loc de a rămâne cu veridicitatea faptului, mintea de obicei fuge în tot felul de activități cum ar fi evadarea într-o distragere a atenției, o metodă sau o mantră pentru a face față fricii. Cu toate acestea, frica fundamentală poate fi înțeleasă profund și îmbrățișată doar în veridicitatea tăcută a conștiinței care nu judecă. Orice altceva rămâne o evitare a ceea ce este; a ceea ce suntem. Cu excepția cazului în care, această teamă nu este dezrădăcinată la niveluri mai adânci și mai profunde, există întotdeauna în inconștient o atracție pentru explicații și idei care pretind că oferă securitate. Această teamă este rădăcina pretensionării interioare „Știu”.
Odată cu sfârșitul vechiului gând fundamental „Știu”, acolo începe recunoașterea profundă a lui „A nu ști”. A nu ști, cu toate acestea, este în primul rând un cuvânt. A nu ști trebuie să fie cercetat. Ce înseamnă a nu ști?
Nu este uimitor să observăm că întrebarea „Ce înseamnă a nu ști?” duce la a nu ști? Acest lucru se întâmplă atunci când răspunsul la întrebare nu iese din memoria explicațiilor, căci întrebarea însăși se desfășoară în explorare liniștită. Nu o astfel de stare de neștiință face mintea complet susceptibilă?
Nu mai este „Știu” cel care spune lui Acum ce este. Mai degrabă, în A nu ști, Acum poate să se comunice fără a se îngriji de mintea atentă. Aceasta ne cere să întâlnim fiecare aspect ascendent al conștiinței în conștiința necondiționată. Este tocmai această non-condiționalitate cea care este proprie iubirii.
Când cu iubire ne întâlnim cu fiecare aspect al ființei în conștiința pură, apare un proces de transformare și reînnoire în veridicitatea a ceea ce este. Credințele noastre despre lume, ideile despre noi înșine, valorile mobiliare, ideile și opiniile acumulate își pierd fundația. Noua temelie este adevărul lui A nu ști.
Mintea devine simplă și liniștită. Auzul și văzul interior devin mai clare. Și în mod neașteptat, fără cuvinte, se deschide un „dialog” cu creativul Acum. A nu ști devine o ușă nouă pentru creație care înflorește mereu, din nou și din nou.
În acest fel, printr-un dialog între un grup de oameni, se deschide posibilitatea pentru ca ceva complet nou să se exprime în mijlocul lor. A nu ști și dialogul sunt una.
