Calea aventurierului spiritual nu se termină cu triumfuri ieftine. El luptă cu curaj împotriva întunericului din el. El lasă Lumina să vină la el. Trăim într-o perioadă în care lipsesc aventurile naturale. Progresele civilizației au eliminat multe pericole care amenințau viața de zi cu zi în vremurile străvechi. Pe de o parte, nevoia de securitate a crescut, pe de altă parte, omul, mai ales când este tânăr, tânjește la aventuri, iar bătrânii au încă nevoie de varietate și de senzații tari. Curiozitatea continuă a copiilor ne arată deja că acest fenomen este ceva primordial. Cei mici explorează și încearcă tot ce le iese în cale, fără să se întrebe dacă ar putea fi periculos. Se numește joc, deși este un lucru foarte serios, căci fără această bază personalitatea nu poate atinge ulterior maturitatea necesară pentru a se ocupa mai târziu de sarcina vieții sale.
Mass-media construiește aventuri pentru toate vârstele, astfel încât plictiseala și tensiunea anxioasă să poată fi neutralizate, chiar dacă doar pentru o perioadă scurtă de timp, iar consumatorii să răspundă în siguranță nevoii lor interioare de noutate. Comercializarea dorinței de aventură servește proceselor de producție. Astfel, nevoia – cel mai adesea inconștientă – de ceva cu adevărat nou, dorința primordială de adevăr absolut, este dirijată prin canalele pe care le cunoaștem atât de bine. Creativitatea suferă, iar ieșirea este condamnată.
Pentru că omul vrea să fie diferit de ceea ce este, are nevoie de obiecte de identificare. În general, acestea sunt personalități specifice. Dar poate fi și identificare cu o țară străină, cu aspect misterios. Apoi rezervă pachete turistice cu un plus de aventură. Pentru cei cărora le place să se identifice cu un erou, există Harry Potter. Dar obiectele de identificare neutralizează o parte considerabilă a riscului real. Ne putem juca cu fiecare dintre ele în felul propriu. Aventura devine astfel o imitație.
Înseamnă acest lucru că oamenii ar trebui să se angajeze personal în aventuri periculoase? Oare nu există în spatele « adevăratului » aventurier o idee excesivă privind performanța, alta decât curiozitatea și triumful asupra propriilor tensiuni și temeri ? Spre deosebire de munca văzută ca necesitate sau datorie civică, o mare realizare reprezintă ceva ce nu trebuie neapărat îndeplinit, adică ceva de prisos. Poate deveni chiar un act compulsiv, deoarece sentimentul de triumf este temporar și cere mai mult.
De ce căutarea în o mie de direcții nu se termină niciodată?
Ne plimbăm în cerc când tânjim mereu după ceva nou și mai bun. De ce căutarea în o mie de direcții nu se oprește niciodată? Am putea urmări un cu totul alt tip de „realizare”, care să nu fie de prisos? Ar putea fi oare vorba despre o realizare care depășește lumea imperfectă obișnuită pentru a ajunge la o lume complet diferită? Ei bine, această altă lume există. Există o mică scânteie a lumii divine uitate în inima fiecăruia, ce așteaptă ca noi, personalitatea, să o recunoaștem și să o ajutăm să strălucească din nou.
Procesul care duce la Lumină este o aventură interioară. Este nevoie de capacitatea de a fi surprins de neașteptat. Aceasta necesită curaj. Cine caută Lumina învață să se cunoască pe sine și lumea obișnuită așa cum este ea, cu toate lacunele și contradicțiile ei. El înfruntă cu curaj ceea ce vede. Este lupta eroului împotriva întunericului care este în el. Pe de o parte, își dă seama că face parte din frica lumii obișnuite, care se teme să dispară. Pe de altă parte, el simte ascensiunea lumii divine în interiorul său ca pe o nouă forță și se îndreaptă către ea. El lasă Lumina să vină la el.
În latină, « a se apropia » sau « a ajunge » se traduce « advenire », de care cuvântul « aventură » poate fi etimologic legat (în engleză : adventure). Aceasta ne trimite de asemenea la Advent (în latină: adventus = ajuns). Ioan Botezătorul este precursorul
aşteptând venirea Luminii, cel care o lasă să se apropie, cel care-și netezește cărările. El este locuitorul Pământului care își depășește îndatoririle civile și spune « da » procesului aventuros al autocunoașterii care, cu perseverența necesară, duce la cunoașterea lui Dumnezeu în propria inimă. Când Spiritul coboară și traversează viața obișnuită, el devine Lumină în inimă. Și toate imitațiile luminii dispar.
Nu doar mass-media ne oferă imitații ale aventurii. Omul și le oferă singur dacă nu vrea să recunoască domeniul spiritual. Și totuși, imitațiile ne pot ajuta, dacă suntem atenți și nu încetăm să căutăm adevărul din spatele aparențelor. Pentru a-l cita pe Goethe: « Tot ce este trecător este doar o parabolă ».
