Dacă recunoști o istorisire contemporană care poate fi rezumată în acest fel, nu e doar o simplă coincidență. Cronicile, cum ar fi Matrix, Războiul Stelelor, Harry Potter, precum și multe dintre producțiile actuale de la Hollywood urmează o astfel de structură. Regele Leu este un alt exemplu. Iar toate acestea se datorează faptului că un scenarist american a adaptat munca lui Campbell pentru utilizarea ei în cinematografie. Confruntat cu succesul filmelor care urmează pașii mitului unic, cartea scenaristului Christopher Vogler a devenit aproape o biblie pentru scriitorii din întreaga lume.
De ce răspunde publicul atât de bine la poveștile despre călătoriile eroilor? Există un subconștient colectiv în procesul de creație? Cât de mare este nevoia noastră de eroism pentru a ne lăsa încântați de povești? Chiar și fără a cere ajutorul științei putem observa că, răspunsul evident, copilăresc chiar, este inspirația ce ne-o aduce vederea acestor eroi ce câștigă atât de multe provocări și ies teferi din atâtea aventuri. Aproape că se poate simți satisfacția pe care o trăim atunci când ne identificăm cu niște personaje atât de speciale, ce ne fac să ne imaginăm că, alături de ele, suntem și noi învingători.
Această atitudine copilărească nu este cu totul lipsită de motiv. A deveni un erou este o sarcină eminamente umană aflată în căutarea cunoașterii de sine. Este sădită în adâncul ființei umane. Autorul „Eroului celor o mie de fețe” își exprimă clar poziția că unicul mit este călătoria cunoașterii de sine.
Simbolurile și misterele mitului, care la începuturile omenirii au oferit ființelor umane calea cu care să-și caute esența, astăzi nu mai corespund așteptărilor, așa cum o făceau în trecut. Marea sarcină a omenirii de astăzi este să găsească o nouă cale care să ne conducă spre propria esență, un mecanism care trezește în ființa umană arhetipurile profunde ale cunoașterii în sine. După divinizarea importanței și reușita cunoașterii biosului și a cosmosului, omului, îi rămâne în continuare misiunea de a se cunoaște pe sine. Este propria sa provocare.
Ficțiunile moderne ar putea fi o cale spre această trezire? Adusă pe ecrane, Călătoria Eroică arată mai mult a fi doar o palidă reprezentare, externă și superficială, reprezentând o cale ce trebuie consumată intern, o reexaminare a călătoriei pe care umanitatea trebuie să o întreprindă. Dușmanii care vor fi învinși – răufăcătorii pe care îi vezi în filme – sunt, de fapt, ceea ce omul recunoaște în sine. Cu toate că ficțiunea este doar o caricatură a misiunii cunoașterii de sine, misiunea reală a vieții noastre, este totuși un mod savuros de a vorbi despre cale.
Conectat cu amintirile sale arhetipale, spectatorul e absorbit de zbuciumul eroului. Este ca și cum ar fi fost provocat să răspundă unei voci ascunse spunând: „Vrei să mergi? Cât de mult ești dispus să riști?” Renunțarea la „lumea comună” pentru a păși într-o lume necunoscută este ceea ce se cere eroului care a auzit chemarea. Dacă frica de obstacolele, cu care se confruntă inițial, îl descurajează să accepte provocarea, un curaj izvorât din ceva preexistent în el îl împinge să întrezărească scânteia latentei speranțe dintr-o lume necunoscută a adâncurilor de nepătruns ale sufletului.
Îndreptându-se spre unde? Și a lupta, de ce? Pentru a salva o ascunsă și necunoscută parte din tine? Aceasta ar însemna salvarea a tot ceea ce a fost proiectat și în toți ceilalți, dar, pentru aceasta este necesar să înfrunți umbre, făcând lumină cu sabia ta. Războinicul, de multe ori portretizat cu scut, armură, coif și mantie – prețioasele simboluri ale realității interioare – găsește în aceste accesorii forța care îl încurajează să lupte.
Decizia, războinicul, bătălia … Aceste forțe de supraviețuire prezentate în fragmentele vieții de zi cu zi sunt o modalitate prin care eroul se referă la el însuși. În mijlocul atât de multor voci și conflicte, atitudinile pe care și le asumă sunt ca o provocare, devenind probleme. El vede acest câmp de luptă doar dintr-un singur unghi. Și obosit, fără a mai vrea să se supună încercărilor, el fuge, fugind de sine.
Cu toate acestea, frământările ulterioare transformă pietrele în care s-a poticnit în adevărate faruri luminând pe țărm, în noapte. Experiențele împovărate de frică și de slăbiciune devin forță pentru o nouă încercare, oferind călătoriei sale o nouă perspectivă. Înțelege că implicarea limitată la o singură parte a bătăliei conduce invariabil, chiar și în cazul unei victorii, la epuizarea forțelor și apariția unor noi pericole. Această înțelegere, bazată pe experiențele eroului, devine torța ce-i va arăta drumul, devenindu-i călăuză. Recunoașterea acestei călăuze marchează momentul când lupta ia sfârșit, iar el însuși se stinge alături de războinic.
Viața devine o aventură când sufletul începe să înflorească și să se cunoască. Ceea ce părea odată a fi o lume ostilă este văzută acum fără filtrele pe care eroul însuși le meșterise pentru sine. El se întoarce în această lume, dar se reîntoarce transformat de experiențele sale. S-a lepădat de o parte din sine, și, știe că mai sunt multe de făcut. Trebuie să fii conștient. Să știi că nu este timp de pierdut, pentru că dificila luptă, câștigată chiar, a fost doar una. Prima.
La fel ca în cronicile pe care le urmărim pe ecrane, călătoria este asemenea unei spirale: întotdeauna eroul va primi o nouă chemare, se va confrunta cu și mai multe provocări, forțele îi vor seca, va crede că a fost învins, dar va lupta până la capăt și va câștiga. Copiii înțeleg bine acest lucru când, fără prea multă ceremonie, se îmbracă ca eroi, iar ficțiunea face tot ce poate pentru a ne transmite prin ei mesajul.
Dar, cum rămâne cu noi?
Când ne vom așeza piciorul pe cărarea acestei călătorii fantastice?
