Imposibilul se află în noi. El așteaptă să fie realizat – atunci când vine momentul schimbării.
Căutarea imposibilului este adesea forța motrice care inspiră umanitatea să atingă culmi mai înalte. Este scânteia care generează inovația și extinde limitele experienței. Deși mulți dintre noi consideră imposibilul ca fiind de neatins, tocmai această căutare deține o putere și o inspirație nemăsurate.
A dori imposibilul necesită curaj și determinare. Înseamnă să înfrunți opoziția și să crezi într-o viziune chiar și atunci când ceilalți se îndoiesc de ea. Dar tocmai această credință de neclintit în imposibil deține cheia unor progrese semnificative. Și poate că această credință este cea care continuă să schimbe lumea – și, odată cu ea, însăși umanitatea.
Desigur, efortul de a atinge imposibilul implică riscuri și eșecuri. Dar fiecare încercare eșuată este o lecție valoroasă care ne apropie de țelul nostru – un țel al dezvoltării care se află în mare parte în întuneric. Oamenii se pot descuraja, dar curajul de a învăța din eșec și de a ieși mai puternici crește treptat în ei și în ceilalți.
În tărâmul Spiritului, nimic nu este imposibil. Acolo există adevăruri eterne care influențează lumile sufletelor și lumea noastră. Locuitorii lumilor sufletelor sunt capabili să dea formă impulsurilor Spiritului în moduri mereu noi – în evoluții „din glorie în glorie”. În contrast, viața noastră pământească este un joc al nenumăratelor posibilități care așteaptă să fie realizate. Nenumărate lucruri așteaptă să facă un pas, dar nimic nu ajunge la desăvârșire. Potențialele par nelimitate; ele izvorăsc din adevărurile Spiritului care stau la baza întregii vieți. Cu toate acestea, realizarea lor este posibilă doar într-o măsură limitată în lumea noastră, iar eforturile de a le atinge duc întotdeauna la opusul lor.
Dacă impulsurile pe care le primim conțin imposibilul, ce scop au ele? Ar putea fi o chemare și o invitație la transformare spirituală, la înălțarea către lumi spirituale unde realizarea este posibilă? Și ar putea fi, de asemenea, o ofertă de ajutor „de sus”?
În tradițiile iudaică și creștină, există o serie de episoade și metafore care pot fi interpretate în acest fel. Multe povestiri din Biblie pot fi interpretate ca parabole.
Moise și despărțirea Mării Roșii
„Când Moise și-a întins mâna peste mare, Domnul a făcut ca marea să se retragă printr-un vânt puternic dinspre răsărit toată noaptea aceea și a transformat marea în uscat, iar apele s-au despărțit. Și copiii lui Israel au intrat în mijlocul mării pe uscat, iar apa le era ca un zid la dreapta și la stânga lor (Exodul 14:21-22; Versiunea King James).
Moise dorea să-i elibereze pe israeliți din sclavia Egiptului și să-i conducă spre țara Canaan promisă de Dumnezeu.
Canaan, „Țara Promisă”, poate fi înțeles alegoric ca o imagine a lumii Spiritului și a Sufletului, promisă tuturor ființelor umane. Calea spre aceasta este o călătorie interioară. Moise poate fi înțeles ca un simbol al conștiinței noastre, care este cuprinsă și pătrunsă de impulsul divin. Se nasc rezonanțe profunde și se aprinde dorința de unire cu originea divină. Originea se află în adâncurile ființei noastre interioare. Dar cum putem ajunge acolo? Cum putem stabili o legătură cu ea? Acest lucru necesită o transformare spirituală profundă.
Totul stă în calea unei astfel de transformări. Noi înșine, cei care tânjim după noi dimensiuni spirituale, suntem cel mai mare obstacol. Suntem dominați de starea noastră actuală, de existența noastră într-o lume în care forțele destinului își fac simțită prezența, și suntem la mila forțelor atmosferice pe care umanitatea le generează și le întărește în fiecare zi, până în sângele nostru și în fiecare celulă a corpului nostru. Și, nu în ultimul rând, propriile noastre strategii de viață sunt cele care ne leagă de ceea ce suntem în prezent. Noi suntem „păzitorii pragului”, gardienii închisorii existenței noastre, care nu ne permit să scăpăm de noi înșine. „Țara Promisă” strălucește în dorința noastră; știm în adâncul sufletului că există altceva în noi, ceva măreț, dar „Marea Roșie” ne ține departe de ea, puterea sângelui nostru. În Cabala, învățătura secretă evreiască, Marea Roșie simbolizează Klipot, învelișurile sau obstacolele care ascund lumina divină și blochează iluminarea spirituală.
Poporul lui Israel – înțeles ca simbol al umanității – este înrobit în „Egipt”, în lumea noastră materială. Și această stare poate continua mult timp. Dar „Moise”, conștiința noastră, a primit o chemare, un impuls tulburător. El nu dorește cu adevărat să-l urmeze, dar nu poate scăpa de el; impulsul este prea puternic, cuprinzându-l iar și iar și aprinzând în cele din urmă în Moise convingerea că drumul este (cumva) totuși practicabil. Chiar dacă pare imposibil…
Această credință aprinsă dezlănțuie ajutorul divin. Moise și israeliții ajung la Marea Roșie. După o scurtă fugă, călătoria lor pare să se fi sfârșit. „Soldații egipteni” se apropie – ei reprezintă condiționările și legăturile noastre care ne țin prizonieri în lumea noastră anterioară. Îi percepem mai clar ca niciodată. Sunt mult mai numeroși, mai puternici și mai amenințători pentru drumul nostru decât am fi crezut vreodată că este posibil. Dar acum se produce miracolul: apele se despart și trecem cu picioarele pe uscat. Calea eliberatoare ni se deschide în conștiință. Ea se află deja în noi, dar nu am văzut-o niciodată până acum. Acum se revelează – credința noastră a mutat munți în interiorul nostru. Ajungem pe malul celălalt. Conform povestirii biblice, Dumnezeu face ca marea să se retragă. Armata egipteană este distrusă (Exodul 14:28).
Deșertul
Oare este chiar atât de simplu? A fost un moment iluminator care a adus o primă deschidere în conștiință, un semn incontestabil că există calea și că suntem chemați să o urmăm. „Țara Promisă” este acolo; noua stare spirituală ne așteaptă. Am depășit prima mare limitare, întunecarea conștiinței. Acesta a fost un pas decisiv. Dar acum vedem cu ochi noi ce ne așteaptă: întregul proces de transformare care trebuie să aibă loc până la nivelul celulelor corpului nostru. Trebuie să se contureze o structură interioară care să permită sufletului să pătrundă în lumea Spiritului și a Sufletului.
Și astfel începe o călătorie de 40 de ani prin deșert, adică o călătorie care durează o viață întreagă. Fără ajutor „din înalt”, fără îndrumare interioară, ar fi imposibil de realizat. Sprijinul reciproc în cadrul unui grup de oameni cu aceeași viziune pare, de asemenea, indispensabil. Israeliții primesc mană și apă din cer. Forțele sufletești proaspăt trezite trebuie să-și găsească un punct de sprijin în vechiul sistem; ba mai mult, trebuie să-și depășească motivațiile anterioare și abilitățile de supraviețuire. Este oare posibil acest lucru? Cât curaj este necesar! Apar îndoielile. Continuăm să trăim în mediul nostru familiar, în relațiile cu partenerii, copiii și prietenii noștri, confruntându-ne cu toate provocările de la locul de muncă, cu grijile financiare și cu problemele de sănătate. Și acum ar trebui să ne experimentăm pe noi înșine într-un mod complet nou. În mijlocul vechiului, ar trebui să reinventăm viața. Tot ceea ce este frumos și înfricoșător în același timp, tot ceea ce aduce momente de euforie și de depresie – toate acestea pătrund treptat într-un nou tărâm al percepției, un fel de percepție paralelă. În această percepție, tot ceea ce nu izvorăște din valorile și idealurile divine apare ca un „deșert”. Existența devine o aventură într-un mod nou, un loc și o stare de încercări mereu noi. Putem reuși să trăim conform idealurilor care izvorăsc dinlăuntrul nostru, chiar dacă ele nu pot fi realizate aici, idealurile care sunt indicatoarele noastre către „Țara Promisă”?
Ne continuăm drumul. Am luat o hotărâre fermă și intenționăm să o urmăm. Am trăit o experiență revelatoare, o previzualizare a drumului care ne așteaptă. Moise – conștiința noastră – se transformă treptat, înălțându-se din ce în ce mai mult spre ceea ce urmează să vină. Cea mai mare înălțare, care eclipsează tot ce a fost înainte, are loc pe „Muntele Sinai”. Într-o claritate luminoasă, detașat de orice legături, Moise primește Tablele Legii, ghidul fundamental al călătoriei. El este transportat în lumea Spiritului și a Sufletului.
În cele din urmă, însă, devine clar că Moise însuși nu poate pătrunde în „Țara Promisă”. El o poate vedea doar de la distanță. Conștiința umană, identitatea pământească, ne poate duce doar până la granița lumii Sufletului. Acolo ne așteaptă o nouă identitate: Sinele nostru divin. În povestea biblică, Iosua este cel care ancorează Sufletul în lumea sufletelor. El corespunde lui Iisus, „Fiul”, ființa umană originară.
Fiecare ființă umană este chemată la un „exod” din lumea prezentă. În fiecare dintre noi, „Marea Roșie” se învolburează și ne separă de lumile sufletelor și de adevărata noastră identitate. În fiecare dintre noi se poate dezvolta o călăuzire interioară; „profetul” se poate trezi și ne poate conduce afară dintr-o existență care reprezintă „sclavie” pentru scânteia divină a Sufletului. Căminul originar al sufletelor trimite un apel. Cei care îl simt în interiorul lor și sunt tulburați de el se confruntă cu întrebarea: Am curajul să urmez acest apel?
Dacă fac acest lucru cu hotărâre, imposibilul devine treptat realitate în interiorul lor. Căci natura noastră originară se află în noi ca o sămânță. Și aceasta încolțește când îi vine vremea.
