Limbajul este folosit de oameni pentru a-și putea exprima gândurile și emoțiile, precum și pentru a avea conversații între ei. Îl utilizăm pentru a ne compara impresiile și experiențele, pentru a ne testa capacitatea de a înțelege lumea din jurul nostru, pentru a redefini în mod constant această lume, dar și pentru a ne perfecționa continuu pe noi înșine și unii pe alții, cu tot felul de calități. Iar în acest fel, creăm constant noi realități despre noi și restul lumii, în sensul cel mai larg. Fiecare, în felul său, face aceasta din când în când.
Acest lucru face ca nu doar multiplicitatea umanității să fie aproape infinită în variație, ci și în schimbarea ei. O scenă aglomerată, pe care doar o minoritate relativ mică de „actori” reușește să rămână în picioare. Aproape toată lumea este concentrată sau își raportează viața la materie și, prin urmare, la timp și spațiu. Totul pare să provină din materie, timp și spațiu. Această trinitate de factori determină granițele domeniului nostru fizic și, astfel, toată viața pare să se desfășoare legată de aceste constrângeri, fiind acționată pe scena care este lumea reală obiectivă.
Pare că oamenii ar fi ajuns într-un „loc al exilului”, ca într-o tabără de refugiați îngrădită, inițiala tabără de refugiați pentru întreaga umanitate. Iar această umanitate se simte abandonată și caută cu disperare sensul tuturor, pentru că simte că nicio „casă părintească” nu vrea să o întâmpine în actuala ei formă.
Dacă reflectăm profund asupra acestui lucru, deznădejdea provine majoritar, pe de o parte, din așteptarea că, în cele din urmă „zeii” vor avea milă de oameni; iar pe de altă parte, din frica născută dintr-o amară experiență că această milă nu va avea loc niciodată. În mod particular, oamenii sunt înclinați să își aștepte salvarea de la ceva sau de la cineva din afara lor. Iar dacă acea mântuire nu se întâmplă, degetele lor acuzatoare indică aproape întotdeauna „exteriorul”. Acest lucru poate continua de-alungul multor încarnări.
Cine ar putea avea pace sufletească în acest haos învolburat? În acest sens, titlul de mai sus este absurd sau cel puțin cinic. Ori, poate nu?
Christos spunea:
Oamenii sunt pierduți pentru că nu au cunoștere.
Este cel mai mare rău al aceastei lumi: pentru că nu freamătul oamenilor născuți din sânge și carne ne poate readuce în „Casa părintească” a omului inițial. Este o neînțelegere teribil de tragică să crezi aceasta, sau să te aștepți la așa ceva, ori, poate fi de asemenea, punctul final al disperării, rătăcirii și degenerării.
Ce face ca tot felul de religii să poată ține ostatic omul-natural cu amenințări de iad și damnare? Este binecunoscut faptul că această practică a puterii asupra omului-natural le-a adus o mare avere și influență.
Oare prostia omenirii pământești a făcut-o sensibilă la superstiție și religie?
Este ca în cinica expresie:
Dacă îi păstrezi proști, eu îi voi păstra săraci,
după cum spunea un mare împărat odată papei vremii sale.
Nu, nu este prostie, deși cu siguranță există aspirații subiacente, în mare parte inconștiente, ce sunt hrănite de profunda dorință umană de pace și securitate.
Cunoașterea că „omul-creație” este un Dumnezeu-copil a fost mereu prezentă în omul-natural de tot atâta timp de când omul există pe Pământ. Iar la fel de binecunoscut este și faptul că această cunoaștere s-a scufundat în uitare și, mai mult, a fost sistematic ascunsă de „turma” lor prin „cunoașterea” adusă de păstorii „preoți” cu interese pământești.
Așadar, într-un mod deosebit de dramatic, fiul sau fiica divină a sfârșit în acest haos material al timpului și spațiului. Întâmplător, este important să ne dăm seama că doar perspectiva noastră legată de pământ ne amăgește să numim aceasta ca fiind „dramă”.
În Corpus Hermeticum [1], cartea „Pimandru”, versetele 32-38, Pimandru descrie procesul căderii copilului divin în sferele pământești, astfel:
Duhul, Tatăl tuturor creaturilor, care este viață și lumină, a creat un om deopotrivă cu El, și pe care El a început să-l iubească ca pe propriul copil. Căci Omul, fiind asemănarea Tatălui său, era foarte frumos; Dumnezeu Și-a iubit propria figură și i-a dat însărcinare cu toate lucrările sale.
Cu toate acestea, când omul a observat creația pe care Demiurgul a plămădit-o în foc, a dorit să aducă și el la iveală o creație, iar Tatăl i-a dat permisiunea. Atunci când a intrat în domeniul creației Demiurgului, unde urma să aibă mână liberă, a observat lucrările fratelui său. Preoții au început să-l iubească și fiecare dintre ei l-au lăsat să-și împărtășească propriul rang în ierarhia sferelor.
După aceea, când Omul a învățat să cunoască ființa lor și a primit o parte din natura lor, a dorit să treacă de limitele cercurilor și să învețe puterea celui ce stăpânește focul.
Atunci Omul, căruia i s-a dat puterea asupra lumii ființelor muritoare și a fiarelor iraționale, s-a aplecat și, prin puterea de coeziune a sferelor, învelișul ce-l înconjura s-a rupt, și s-a arătat naturii de mai jos în minunata figură a lui Dumnezeu.
Când natura l-a văzut pe cel care deținea această nemărginită frumusețe împreună cu toate energiile celor șapte preoți, unite în figura lui Dumnezeu, a zâmbit cu dragoste, pentru că-i fusese dat să vadă trăsăturile acestei minunat de frumoase ființe reflectate în apă și îi percepuse umbra întinsă peste pământuri.
Cât despre sine însuși: când omul, din cauza reflectării în apa din natură, a observat în natură forma ce se aseamăna foarte mult cu el, s-a îndrăgostit de ea și a dorit să trăiască acolo. Ce a dorit, aceasta a și făcut imediat și așa, a început să locuiască în forma irațională. Iar când natura l-a primit pe iubit în sine, l-a încercuit complet și au devenit unul, pentru că focul dorinței lor a fost mare.
De aceea, dintre toate creaturile naturii, doar omul este alcătuit din două plămădeli, și anume muritor în ceea ce privește corpul și nemuritor în ceea ce privește omul esențial.
Ar putea fi scenariul unui fascinant film de ficțiune, completat de puternici bărbați și femei. Văzute din această perspectivă, astfel de filme sunt poate mai puțin surprinzătoare decât ar putea părea la prima vedere, pentru că se trag, inconștient, din aceeași memorie ancestrală.
Omul creat de Dumnezeu era „un copil al lui Dumnezeu” și, prin urmare, era înzestrat cu puteri divine.
Una dintre aceste capacități era „voința divină”. Povestea spune:
Ce a dorit, aceasta a și făcut de îndată,
deoarece, contrar sugestiei mitului paradisiac, Dumnezeu nu îi impusese restricții. Puterea lui creatoare era nelimitată. Așadar, copilul Său nu era doar o marionetă a Creatorului.
Deși Dumnezeu l-a avertizat în acest sens, totuși el avea încă libertatea de a alege să „mănânce fructele” din „pomul cunoașterii binelui și răului”, sau nu.
. . . Și așa, a început să locuiască în forma irațională. Iar când natura l-a primit pe iubit în sine, l-a încercuit complet și au devenit unul, pentru că focul dorinței lor a fost mare.
Această „cădere” a dezbrăcat omul inițial, bărbat-femeie în esență, de puterile sale divine. În acea prăbușire s-a sfâșiat, despărțind masculinul de feminin, lăsându-l cu un număr infinit de vulnerabile individualități masculine sau feminine (microcosmosuri), fiecare deținând în centrul său o reflectare minimă și vagă, dar nemuritoare, a ceea ce obișnuia odată a fi.
De-alungul unui deosebit de lung proces evolutiv, conform înțelegerii noastre naturale, o ființă a apărut în natura pământească, ființă care s-a dovedit a fi potrivită pentru a se conecta cu un astfel de microcosmos, fie el „masculin” ori „feminin”, și anume forma noastră născută în natură, oamenii pământeni care suntem.
Scopul acestei legături a fost și este ca omul să își amintească originea trecând prin școala grea a experienței vieții născute în natură și să își găsească drumul înapoi spre Casa părintească inițială.
De îndată ce personalitatea născută din natură devine conștientă de această „însărcinare”, omul poate porni pe drumul de întoarcere. Mai presus de toate, capacitatea de conștientizare a făcut ca oamenii-naturali să fie potriviți pentru acea legătură microcosmică.
Procesul total de întoarcere este finalizat numai dacă, în acest fel, toate microcosmosurile – complet transfigurate – au revenit la unitatea statutului de copil-divin. Abia atunci această dublă natură și-a îndeplinit scopul.
Dar de ce acest proces „dramatic”?
Posibil, cheia acestei ghicitori să poată fi găsită în fraza din citatul de mai sus:
Căci Omul, fiind asemănarea Tatălui său, era foarte frumos; Dumnezeu Și-a iubit propria figură și i-a dat însărcinarea cu toate lucrările sale.
Dumnezeu este acolo, acolo unde totul a fost, este și va fi. Este omnipotent și omniprezent în cele veșnice acum, depășind cu mult întregul spațiu, precum și timpul în toate dimensiunile. Pentru El, nu există obstacole: realmente, totul este conținut în El. Și aceasta este tocmai caracteristica primordială a Iubirii divine, total impersonală și atotcuprinzătoare, oferind astfel, în același timp, posibilitatea copilului Său, ființei umane, de a reveni la unitatea Tărâmului natal.
Prin urmare, este o certitudine, că la un moment dat toate microcosmosurile vor reveni la unitatea divină. Totodată, vor aduce cu sine o imensă comoară de experiențe, pe care o vor ceda unității de conștiință. Iar unitatea va primi totul, va renunța la toate și prin aceasta va reînnoi totul.
În felul acesta Dumnezeu a ajuns să se cunoască pe sine însuși prin „arborele cunoașterii binelui și răului”.
Iar Dumnezeu a văzut că este bine și „a zâmbit”.
Referințe bibliografice:
[1] Gnoza egiptenă străveche, partea 1, J. van Rijckenborgh, Rozekruis Pers, Haarlem 2017
[2] Acest articol a apărut pentru prima dată în numărul 3 al revistei Pentagrama 2019
