Este întotdeauna sursa primordială însăși care emană ca creație, scoate din sine un câmp al creației și se dezvăluie în acesta. Sursa originară se extinde și creează spații. Întrucât este una, se întâlnește în aceste spații, în diversitatea creată de sine. Prin urmare, atotputernicia este puterea Unului, care este Totul în Toate.
Noi, ființele umane suntem microcosmosuri, imagini ale Întregului și, de asemenea, raze ale Soarelui divin. Cu toate acestea, este posibil ca în expediția noastră prin toate stările vibraționale ale energiei și materiei să uităm sursa universală a sinelui nostru și să ne identificăm doar cu expresia materială a ființei noastre multistratificate. Aceia, totuși, cărora li se pare că învelișul egoului este prea constrângător, încep să-și amintească din nou și pot merge pe calea înapoi către adevăratul lor sine universal.
Mulți oameni își doresc un Dumnezeu care să organizeze totul bine în lume și să prevină răul prin atotputernicia lui. Faptul că răul se poate întâmpla și se întâmplă îi face pe mulți să se îndoiască de Dumnezeu. Dar dacă se presupune că noi oamenii nu suntem doar „făpturi animate făcute din lut”, ci microcosmosuri, relația dintre Dumnezeu și om trebuie să fie diferită. Atunci nu se poate ca Dumnezeu să facă din om o păpușă, pe care o îndrumă și o păzește de rău. Dimpotrivă, omului trebuie să i se amintească adevărata lui natură. În același timp, trebuie să-și poată îndeplini drumul prin spațiu și timp, făcând toate experiențele de care are nevoie în libertate. Astfel, el se poate pierde într-o fundătură, în cea mai profundă izolare a egoului său – doar pentru a trece de acolo către adevăratul său sine. Căci între Dumnezeu și om există relația unei ființe universale cu ea însăși, o ființă universală al cărei „centru”, conform înțelepciunii ermetice, „este peste tot și a cărei circumferință nu este nicăieri”. Seamănă cu relația soarelui cu razele sale. Apoi este vorba despre originea tuturor lucrurilor, care este și sinele nostru cel mai profund, reafirmându-se în noi. Ne amintim apoi de o existență înainte de spațiu și timp.
Sinele
Deci cea mai esențială problemă de pe cale este întrebarea despre sine. Cine sunt? Cu ce ma identific? Identificarea completă cu propriul ego-centrat, ființa limitată, cu mediul său spațio-temporal, trecător, trebuie să fie spartă pentru a permite ființei umane să meargă pe cale. Relativizarea astfel rezultată a concepției anterioare despre sine poate fi înălțătoare, dar și zdrobitoare. Puterea care devine apoi activă în noi este un aspect al memoriei primordiale, adică al divinului în microcosmosul nostru. Ne arată ceva. Rămâne la latitudinea noastră ce facem din lucrurile astfel văzute. Putem face loc schimbării de perspectivă în noi înșine, dar ne și putem închide pe noi înșine. Puterea din spatele realizării zorilor ne permite să ne continuăm calea experienței într-o lumină nouă. Căci trebuie ca aceasta să fie dusă la bun sfârșit pentru ca noi să fim atât indivizi, cât și ființe universale. Există multe în interiorul nostru care ne împing spre măreție, expansiune și transgresarea granițelor, dar care nu se pot desfășura niciodată armonios într-o lume a limitărilor. Universalul și limitatul din noi înșine trebuie să ajungă într-o nouă ordine. Puterea și măreția aparțin ființei umane interioare, ca forțe ale unei noi creații, ca sine originar nelimitat. Limitarea și modestia, după această reorientare, aparțin ființei exterioare, care le poate accepta pe amândouă atunci când eroarea realizării de sine a divinului în lumea exterioară este dizolvată.
În ciuda acestei schimbări interioare a „sinelui”, acestei clarificări a circumstanțelor, ceea ce este limitat în noi înșine continuă să lupte pentru dominație și măreție până când se realizează o schimbare totală a sinelui. Ori de câte ori omul se poate opri, însă, puterea re-creării se revarsă în tăcere în el, ca o posibilitate a unei spirituale – și mai târziu fizice – renașteri. Este puterea pe care omul interior trebuie să o dobândească asupra exteriorului dacă va avea loc recrearea. Dar această putere este răbdătoare, vine la noi în măsura în care noi ca „vechiul sine” vrem să o lăsăm să intre și să o suportăm.
Puterea divină este o sămânță, este un început. Ne înzestrează cu o reînnoire a gândirii, care începe astfel să lase în urmă limitările spațio-temporale și să depășească dialectica contrariilor da și nu. Pentru această nouă gândire, contrariile devin complemente. Gnoza se deschide ca o cunoaștere de primă mână. Aceasta este o iluminare în devenire și totuși doar primul pas într-o viață nouă. Nimic nu se realizează prin aceasta, pentru că este sarcina noastră să continuăm să alegem noua gândire și conștientizare, pentru a ne transforma cu adevărat corpul mental.
Iubirea
O nouă energie a iubirii curge înăuntru. Inima se deschide și poate fi pregătită să devină un refugiu al unității. Oricine primește această putere începe să simtă interconectarea tuturor ființelor și lucrurilor. Mai mult, totul este îmbrățișat și împletit de Dumnezeu cu puterea Sa. Iubirea – acest lucru poate fi atunci cu adevărat înțeles – înseamnă a ridica totul la splendoarea divină. Pentru a oferi o casă acestei puteri în interiorul tău, este necesar să deposedezi egoul de strânsoarea sa asupra inimii. Eul și unitatea nu pot locui sau lucra împreună în el.
Când primele două procese au progresat suficient de mult, primim o nouă forță de viață. Se referă la reînnoirea corpului eteric. Eterul este viața imediată. Vechiul eter al naturii efemere este legat de frici și de multe ori de afirmarea de sine oarbă. Eterul naturii originare este unitatea, devenirea, perfecțiunea. Este, parcă, biletul de intrare într-un nou domeniu al vieții. Dar această schimbare cere și o nouă decizie: cine sunt eu, cine vreau să fiu? Putem accepta vastitatea și vidul (referitor la ego) care însoțește această transformare ca bază a ființei noastre? Până în acest punct, puterea divină se dăruiește pe sine ca sămânță, ca potențial. Din nou și din nou. Cu ajutorul acesteia, omul se poate maturiza pentru o decizie fundamentală, adică pentru predarea completă a ființei sale, a vechiului sine, în favoarea acestui proces de renaștere.
Când acest moment vine, scânteia spirituală, principiul divin interior, se trezește din nou la viața autonomă și astfel la puterea lui inerentă. Ea pătrunde întreaga ființă și o cufundă într-un proces ireversibil de transformare. Omul a devenit din nou creator. El este stăpân pe destinul său și cetățean al două lumi – cea eternă și cea temporală. Acum se întoarce la sursa sa originară, trecând prin toate lumile.
Pe această cale, nicio ființă umană nu este singură, pentru că suntem susținuți de un câmp sufletesc care este țesut de toți cei care merg și au mers pe cale. În acest câmp, iubirea și libertatea sunt unite. De aceea l-am putea numi un câmp matern: protector și încurajator. În acest câmp, în fiecare zi învățăm să răspundem din nou la întrebarea cine suntem și ce vrem să fim ca indivizi. Învățăm să avem încredere. Și din deschidere și iubire într-o zi apare devotamentul: o nouă naștere.
Se pare că iubirea divină este cea mai mare putere. Poartă totul, tolerează totul și hrănește totul. Când se trezește în cele din urmă într-o ființă, Iubirea le dă puterea de a realiza tot ceea ce Dumnezeu cuprinde în Sine.
