A fost odată o picătură care și-a dorit să nu se evapore niciodată. Picătura se temea că, în momentul în care se va întâmpla acest lucru, își va pierde forma și identitatea și va înceta să mai existe.
Viața sa în prezent a petrecut-o prin ferestre, jgheaburi și cămine, și a acumulat tot felul de amintiri despre scurta sa existență.
Picăturii i s-a spus că forma sa sferică se datorează unei atracții magnetice interioare care s-a definit și individualizat. Suprafața sa curbă era rezultatul tensiunii superficiale, manifestată la marginile ființei sale, pe care picătura o înțelegea ca „sinele” său.
Inevitabil, însă, momentul de care se temea, a sosit. Sub soarele amiezii, picătura fragilă a început să se evapore. A devenit lumină, apoi a fost ridicată la înălțimi mari și a continuat să existe în norii albi ai cerului. Se simțea liniștită în acel confort cețos, dar simțea că nici „raiul” nu va dura pentru totdeauna.
Într-o zi furtunoasă, norii s-au încruntat. Printre loviturile de fulger care dominau spațiul, mica picătură a început să se condenseze. Devenind încă o dată o picătură, a acompaniat ploaia și a căzut din cer.
În timp ce cădea, a văzut un ocean vast și misterios. Picătura se îndrepta spre ocean – acesta era destinul ei… acolo picătura va dispărea.
Sfârșitul ei era aproape, căci cum ar putea exista o picătură și un ocean în același timp? De data aceasta, frumoasa formă rotundă s-ar pierde pentru totdeauna și cu siguranță nu va fi recunoscută în masa albastră a mării. Nimeni nu va putea să arate și să spună, “Uite! Este picătura care a alergat săptămâna trecută pe fereastra mea!”
Când a atins oceanul, cele două forme s-au contopit, iar acest fenomen a făcut-o să vadă că aceleași forțe magnetice erau prezente în corpul mare de apă care a individualizat-o cândva ca o picătură. Tocmai aceste forțe au unit acum picătura cu Întregul.
Picătura a înțeles că poartă în sine esența individualității și, în același timp, pe cea a Unității. Diferența era determinată de orientarea ei: spre sine sau spre Întreg.
Nu se știe dacă picătura mică de dinainte și-a păstrat amintirile despre copaci, ferestre, jgheaburi și cămine… amintiri despre cum a fost zvârlită de vânt sau că a strălucit pe aripa unei păsări. Poate că nu este atât de important până la urmă.
Astăzi picătura se mișcă într-un spațiu albastru nesfârșit, în comuniune, dezvăluind secretele oceanului adânc și enigmatic.
Nenumărate posibilități de a exista s-au desfășurat în fața ei. Picătura ar putea aluneca prin spuma valurilor, în mersul constant al mărilor sau chiar să observe ființele luminiscente din adâncul abis.
S-ar putea întâlni atât cu ființe microscopice, cât și cu ființe gigantice, să se bucure de abundența de culori sau de creaturile ciudate și frumoase care trăiesc în corali.
Ar putea chiar, prin esența sa, să fie toate acestea pentru eternitate și apoi … să se întoarcă pe pământ, să irige solul, să hrănească plantele și să completeze ciclul unei existențe de dăruire de sine.
Picătura a devenit la fel de vastă ca oceanul!
