Nu putem decât să ne predăm
Periodic, în conștiința noastră coboară o mare liniște, o pace profundă și adâncă, mult dorită. Profund hrănitoare, împlinitoare. Ea vine la noi ca un hoț în noapte, neașteptată, neplanificată și totuși nu este deloc un hoț. Un dătător, o sursă permanentă de liniște nemărginită. Rămâne cu noi, cu planeta noastră, își face treaba și apoi, la fel de misterios, dispare din nou. Sau cel puțin așa pare pentru conștiința noastră. Ne aduce bucurie, fericire, ușurare, disponibilitate de a ne conforma – dar la fel de repede, un sentiment de mâhnire, tristețe la dispariția sa.
De unde vine? Unde se duce? Nimeni nu știe. Nimeni nu o vede venind, nimeni nu o simte plecând. Cel mai adesea apare în momentul celei mai profunde disperări, în cea mai întunecată noapte, când aproape că renunțăm, când ne predăm. Nimeni nu o poate descrie, această tăcere, pentru că tăcerea este tot ceea ce este, nimic altceva decât o tăcere profundă, o pace profundă. Pare să vină de undeva de sus, mult dincolo de tărâmul nostru pământesc, de realitatea noastră pământească, și să se întoarcă tot acolo. La timpul său, în ritmul său. Noi nu putem decât să ne predăm, să ne plecăm capetele în adâncă reverență, în recunoștință.
Cât de dificil este să găsești un loc de liniște adevărată. Un loc în care se poate aprecia cu adevărat absența sunetului în această lume zgomotoasă. Sau este oare absența zgomotului? Adevărata tăcere se poate manifesta în mijlocul unui loc zgomotos, dar nu o vom putea identifica până când nu vom experimenta tăcerea în noi înșine.
Putem intra într-un loc liniștit – un sanctuar, un loc în natură, o cameră liniștită – și atunci experimentăm, „auzim” o tăcere. O liniște în exteriorul ființei noastre, în timp ce în interior poate că simțim un vacarm zgomotos, trăncănit și alte gânduri. Acea liniște este trecătoare și ușor de cucerit de către starea noastră interioară. Dar există și o liniște în interiorul acelei liniști, o liniște care nu devine perceptibilă până când tot zgomotul interior, haosul interior a devenit el însuși liniștit, a fost depășit, lăsat mult în urmă. Până când nu intrăm în propria noastră liniște interioară, în starea interioară de pace adevărată. Pe aceasta nu o putem forța. Mult efort interior pe parcursul unui timp considerabil ne va conduce la un punct de deschidere, la o dorință de predare.
Iar apoi ….. periodic, va coborî în conștiința noastră o mare liniște, mult dorită. Profund hrănitoare, profund împlinitoare.
Nu putem decât să ne abandonăm ei, să ne plecăm capetele în adâncă reverență, în recunoștință.
Și să o urmăm.