Odată cu apariția aplicațiilor de mesagerie instantanee am creat un adevărat „sat global” unde interacționăm unii cu alții indiferent de distanță. Împărțim fotografii, filme, înregistrări audio și totul. Suntem hiperconectați. Astăzi, nu mai este acceptabil să nu oferi știri atunci când te afli departe, la întâlniri de afaceri sau în activități de agrement. Oricine are un telefon mobil, de exemplu poate comunica și interacționa minim.
Rețelele sociale și aplicațiile pentru mesageria instantanee ne permit să avem cât de mulți prieteni ne dorim, chiar din ţări diferite. Mai mult decât atît, putem fi mai aproape de prietenii pe care îi avem deja și de rudele noastre. Poate că putem chiar să îi cunoaștem mai bine, deoarece viața fiecăruia este din ce în ce mai expusă, a celor care au timp să-și urmărească profilurile atât de bine pregătite. De asemenea, fiind în prezenţa unei persoane este într-adevăr un pic obositor, uneori devine o provocare. Fără un contact corporal, având de-a face doar cu proiecții, coexistența devine uneori mai puțin problematică. Și pare atât de bine că ideea de a ne accesa în mod virtual are o mare atracție. Nu ar fi de dorit o astfel de simplificare în relația cu noi? Mesajele rapide, scurte și practice ar fi un instrument excelent pentru a da îndrumări ființei noastre, deoarece adesea păcătuim prin exces de cuvinte și complicații.
Cu toate acestea, având o legătură cu noi înșine, la fel de eficientă ca și cea a aplicațiilor pe care le folosim, este ceva care pare să fie mult dincolo de vizibilitatea ființei umane. Suntem hipo-conectați când suntem noi înșine. „Hipo”, opusul lui „hiper”, este mai puțin. Aceasta este, deoarece suntem conectați 24 de ore cu lumea exterioară, uităm din ce în ce mai mult să ne conectăm cu lumea noastră interioară. Uităm cum să ne descurcăm cu propriul „profil”, evităm (sau nu dorim) „add” (a ne adăuga) în propria noastră rețea de contacte: nu ne gândim la dialogul cu noi înșine … Precum pierduți în această rețea virtuală, condiționați de diferitele sale mecanisme, continuăm să căutăm calea de a realiza lucruri mai semnificative, care ne satisfac dorința pentru ceva nedefinit.
Fiecare notificare facebook este promisiunea unei noutăți salvatoare, o speranță mereu renăscută, dar în mod repetat frustrantă. Sutele de mesaje acumulate pe grupurile Whats App, variind de la „Bună dimineața” la videoclipuri ce conțin violență explicită, ne arată cât de grea a devenit sarcina de a rămâne conectat. Este o sarcină care, în mod paradoxal, ne costă mult timp, pentru că dacă este adevărat că nu trebuie să așteptăm zile și luni să primim un răspuns dintr-o corespondență, este, de asemenea, adevărat că astăzi „consumăm” și împărtășim informații inutile, într-un volum atât de mare, încât nu avem în calcul citirea și reacția la tot. Viteza instantanee a conectivității și cantitatea de informații pe care o primim forțează contactul superficial și trivializarea semnificațiilor. Deși există viteza de comunicare, în loc să avem mai mult timp, fluxul informațional s-a intensificat. Este mitul lui Sisif în versiunea sa postmodernă.
Cu toată dezvoltarea tehnologică nu am putut scăpa de sarcina neplăcută de a împinge o piatră pe munte? Răspunsul pare să fie „nu”. Cu toate acestea, ar fi incorect și naiv să atribuim dezvoltării tehnologice cauza noilor noastre rele. În primul rând, deoarece acestea sunt noi doar în aparență și în al doilea rând, deoarece dispozitivele pe care le folosim sunt doar instrumente sau canale care se potrivesc scopurilor pe care le-am desemnat pentru ele. Închisoarea în care mulți dintre noi se află în ceea ce privește „lumea virtuală” nu se deosebește în mod esențial de închisoarea noastră „reală”. Aceasta este o închisoare internă. Suntem prizonieri ai neliniștii, nesiguranței, disperării. Într-o astfel de condiție, mereu experimentăm factorii externi nouă precum limitatori ai libertății noastre.
Dacă trebuie făcut ceva pentru a remedia situația ființei umane, locul pentru a începe trebuie să fie el însuși. Și aici, din nou, nu este nimic nou. Necesitatea unei reformări interioare a fost subliniată de la începutul istoriei noastre în diferitele scripturi sacre pe care le cunoaștem și chiar în marile opere literare și filosofice ale omenirii. Căutarea legăturii lipsă, întoarcerea acasă, trezirea la un adevăr familiar, dar uitat – toate aceste imagini se referă la dorința pentru conexiunea interioară menționată la început. Cât de departe putem merge pentru a ajunge la această conexiune? Pentru a avea un răspuns la această întrebare, verificați unde am ajuns la punctul actual al călătoriei noastre. Căci nu ar fi nerezonabil să se stipuleze că tot ceea ce am făcut până acum este expresia acestei dorințe, deși obiectul său este nedeterminat pentru conștiința noastră.
Dacă avem dreptate să urmăm această cale de reflecție, apoi, privindu-ne semnele trecutului nostru, suntem forțați să concluzionăm că lipsa unei conexiuni interne a fost cauza unei mari dureri. Ființa umană a arătat că nu știe să trăiască divizat.
Poate ceea ce vor să spună scripturile când vorbesc despre a cuceri moartea este întocmai eliminarea separării actuale din ființa noastră. A fi conectat la sine este același lucru cu ruperea legăturilor care ne leagă de durerea noastră, înseamnă să fii conștient de scopul care dă direcție vieții și de rolul pe care îl reprezentăm. Anularea barierelor care ne separă de esența noastră, mai mult decât ne apropie, ne unește. Prin această unire, sufletul nostru aspiră cu mult mai multă vigoare decât orice altceva. Fie ca noi, atunci, să ridicăm hiperconexiunea pe care tehnologia ne-a adus-o la un nivel mai înalt, în noi înșine, pentru a dizolva tot ceea ce ne limitează și pentru a transforma tot ceea ce suntem.