Primul pas este să ai curajul de a renunța.
În mass-media de astăzi, de orice fel, sunt prezentate și discutate multe ideologii. Bilioane de cuvinte, atât vorbite, cât și scrise, le sunt dedicate în fiecare zi, în fiecare minut din zi și din noapte. O sumedenie de idei și gânduri, direcții și sugestii. Un bombardament, deopotrivă util, dar și un impediment. Putem alege să ne complacem în oricare dintre ele, pierzându-ne pentru zile și nopți întregi. Dar pare să nu existe sfârșit, deoarece fiecare cuvânt, fiecare idee nouă poate fi folosită și refolosită, formulată și reformulată până când nu mai este nimic de spus. S-ar putea crede că este un moment bun pentru a ne opri, pentru a renunța. Dar nu, în general nu o facem, pentru că există o altă idee care să îi ia locul, și o luăm de la capăt. În cele din urmă, să sperăm că mai devreme decât mai târziu, devenim dezamăgiți de procesul de a asimila ceva nou, ceva interesant, de a explora toate funcțiile sale, de a ne plictisi de el și de a-l înlocui cu ceva nou încă o dată. Poate. Un proces continuu care poate dura mult timp.
Detașarea apare de obicei atunci când descoperim inutilitatea a ceva, fie că este vorba de o idee, o atitudine, un obiect fizic, un interes, cum ar fi un hobby – sau o persoană. Am atins punctul de saturație, dorințele noastre sunt satisfăcute și putem lăsa în urmă orice sau pe oricine în mod pașnic și să mergem mai departe – cu excepția cazului în care există ceva sau cineva care ne motivează cu forța să facem acest lucru iar atunci apare conflictul, un conflict interior. O parte din noi dorește să continue, iar o altă parte este încurajată cu forța să se oprească, să renunțe. De cele mai multe ori trecem prin acest proces în lumea noastră exterioară, lumea în care trăim, care ne înconjoară. Însă, de cele mai multe ori nu vedem când se întâmplă, nu îl înțelegem sau nu îi înțelegem implicațiile. Inconștient, continuăm. Multe dintre situațiile pe care le întâlnim în acest fel pot fi destul de traumatizante, provocând tristețe, durere, chiar boală. Aducând schimbări interioare care, de asemenea, trec neobservate. Dar se întâmplă, fie că o percepem sau nu.
Atingerea unui punct de saturație și renunțarea care rezultă din aceasta au propriul lor proces, destul de independent de evenimentele exterioare și ne pot oferi ocazia, privită obiectiv, de a vedea în interior o nouă perspectivă. Putem deveni blazați, dezamăgiți, nemulțumiți de viață în general. Suntem gata să renunțăm, să ne detașăm, să găsim o cale nouă. Iar atunci când suntem suficient de dezamăgiți, când nu mai putem suporta, acel punct de detașare permite o deschidere, un spațiu interior, pentru ca acea nouă cale să se prezinte. Nu ca o altă idee, activitate sau persoană nouă (deși nu se exclude posibilitatea ca oricare dintre acestea să fie implicate), ci ca o nouă direcție, o nouă direcție interioară. O întoarcere de la vechiul mod de a face lucrurile, de a aborda viața, și o îndreptare către o nouă directivă, înțeleasă din interior și unică pentru fiecare dintre noi. Aceasta implică pasul de a ne face curaj, curajul de a renunța. Poate fi nevoie de mult curaj pentru a face trecerea de la vechi la nou, poate și de tristețe, poate chiar și de teamă, dar trebuie să o facem pentru binele nostru, al umanității, pentru viitorul planetei noastre. Posibilitatea de a ne detașa de vechi și de a intra în nou există în permanență. Dacă putem recunoaște procesul și îndrăznim să facem primul pas, asta este tot ce ni se cere. Restul va decurge din acel prim pas, ghidat de un simț înnăscut al cunoașterii interioare. Căutați curajul în interiorul vostru, faceți primul pas.
