Plecăm în căutare pe drumuri incerte,
strigând în deșert
cu certitudinea că există.
Ar putea fi o colecție de sentimente și emoții?
Sau o rămășiță de valori ancestrale?
Un cod moral de urmat?
Nu.
Această agitație inutilă este aici, pe această planetă aridă
a intuiţiilor sacre și lipsită de sentimente înalte și inexprimabile.
Oare acest suflet, chiar dacă ar muri în transcendență,
este cu adevărat un suflet? Sau este doar sângele nostru ereditar
care ne curge neliniştit prin vene?
Cum ar putea acest suflet al sângelui să fie nemuritor
dacă rămâne legat de valori și coduri morale,
de bunătate și de acțiuni juste care sunt pur umane?
Unde este sufletul nemuritor?
Îl posedăm oare cu adevărat?
Este el ceva ce poate fi posedat?
Sufletul nemuritor nu are nici spațiu, nici timp!
El este independent de voința noastră,
de bunătatea noastră sau de demnitatea noastră pământească.
Când pășim în noaptea deșertului
ca pelerini rătăcitori, dar cu un scop,
luând drept busolă doar certitudinea existenţei proprii,
îl găsim aproape de noi, în golul tainic al inimilor noastre.
Și, în sfârșit,
ne dăm seama că ne lipsește Spiritul.
Doar atunci,
putem vedea strălucirea celor șapte stele.
