Istoria picturii japoneze începe cu introducerea budismului în secolul al VI-lea d.Hr. Templele și mănăstirile au fost decorate de pictori chinezi și coreeni reprezentând în cea mai mare parte pe Buddha și Bodhisattva.
Budismul
Buddha, fondatorul indian al acestei religii, se spune că a trăit în jur de 500 î.Hr. Între secolul al II-lea și al V-lea după Hr., budismul s-a răspândit în toată Asia Centrală și în China. În timpul vieții sale, Buddha a întemeiat un ordin al călugărilor și a avut un număr considerabil de laici care i-au urmat învățăturile. Aceste învățături sunt aparent simple, dar necesită un mare efort și un devotament profund pentru a le urma; nimic nu este important dacă nu este realizat. Una dintre regulile de bază spune că credința în existența oricărui fel de lucruri individuale este nulă și obstructivă, deoarece este baza tuturor suferințelor și durerilor din lume. Orice fel de speculație pur intelectuală este inclusă în aceasta.
Viziunea interioară este în centrul atenției. În budism, venerarea unui ideal transcendental este un mod legitim de a câștiga cunoștințe spirituale.
Învățătura celor trei corpuri ale lui Buddha este semnificativă pentru compoziția artistică. În timpul vieții sale pământești, Buddha poseda un corp uman cu toate imperfecțiunile sale (Nirmanakaya). Natura adevărată a lui Buddha în iluminarea sa perfectă, cu toate acestea, este absolutul inexprimabil, care este identic cu cosmosul însuși (Dharmakaya – “corpul învățăturii”). Între cele două există un corp simbolic, de aur cu numeroase atribute. Acest corp este transcendent și este reprezentat de aureole de aur și razele care radiază din centrele lor (Sambhogakaya – “corpul bucuriei”).
Buddha care predică este adesea văzut cu adepții săi, care uneori au picioarele încrucișate. Aceștia erau numiți Bodhisattva iar credincioșii au spus că erau mai apropiați de rugăciunile omenești decât Buddha, care era pe tron și departe de ei.
Un Bodhisattva este o ființă luminată al cărui scop nu este doar să realizeze iluminarea și să atingă Nirvana, ci de asemenea a ajuta toate ființele să se elibereze de cercul nesfârșit de reîncarnări.
Bodhisattva Maitreya este văzut ca Buddha al viitorului, ca învățătorul unei perioade mondiale viitoare. Numele său derivă din cuvântul sanscrit maitri care înseamnă Iubire universală, Bunătate, Bucurie și Prietenie.
Există o diferențiere între un Bodhisattva pământesc și un Bodhisattva nepământesc.
Cei dintâi sunt oameni care trăiesc viața acestei lumi, care lucrează pentru bunăstarea tuturor ființelor simțitoare (oameni și animale) pentru că sunt plini de bunătate și compasiune. Cei din urmă sunt ființe transcendentale care susțin pe toți și îi ajută pe calea lor spre eliberare.
Sarcina artei
Japonia s-a transformat într-un centru pentru pictura religioasă. În secolul al IX-lea, d.Hr. a fost înființat de împărat un atelier de pictori. Secolul al XI-lea poate fi văzut ca epoca de aur a picturii japoneze în multe feluri. Pe lângă arta religioasă a început să se dezvolte o artă seculară înfloritoare, de exemplu, primele portrete ale unor personalități celebre, originare din secolul al XII-lea.
Diferitele forme de artă au fost văzute ca un mijloc util de a indica un sens care depășește forma. Prin urmare, era important ca întreaga lume naturală să fie văzută ca animată de Kami, de spirite sau zei.
Kami se află în toate lucrurile, în munți, copaci, pietre, cascade etc. Dragostea japoneză tipică pentru natură este o consecință imediată a acestei imaginații a unui peisaj animat spiritual. Această viziune este legată de cealaltă tradiție religioasă japoneză, shintoism.
Imaginile budiste ar trebui să sporească venerarea credincioșilor generând sentimente de bucurie și înălțare astfel încât ceea ce poți iubi ca imagine fizică
poate deveni măsura interioară. Prin urmare, trebuie să ne gândim și la faptul că oamenii din vremurile anterioare nu puteau nici să citească, nici să scrie. Deci, pe lângă recitațiile din temple, existau doar obiectele vizuale ca un pod pentru înțelegere. Tronul Lotus al lui Buddha, în ale cărui reprezentări florile plouă din adâncimea misterioasă a spațiului, au atras o atenție specială.
Picturile ar trebui să concentreze spiritul credincioșilor asupra căii divine.
Fiecărei figuri îi corespund anumite ritualuri. Culorile și numărul de brațe și capete indică calitățile spirituale și sufletești.
Pe lângă imaginile utilizate, credinciosul este abordat prin mantrele ritualice. Scopul este, de asemenea, chemarea, invocarea forțelor divine.
Un alt tip de iconografie budistă este povestea imaginii. Acolo, este vorba despre înfăptuirea morală a învățăturii budiste. Una dintre aceste narațiuni ne spune despre sacrificiul de sine al viitorului Buddha, care sare de pe o stâncă pentru a servi ca hrană pentru o tigroaică flămândă și puii ei.
Modul chinezo-japonez de a picta, pe de o parte, se străduiește pentru o imagine vizibilă, un contur clar și unificat care limitează formele. În același timp, liniile „îndelungate” ale artiștilor japonezi se bazează pe o concentrare spirituală și o stăpânire imediată a secvenței de mișcare. Pictogramele stilului pur urmăresc regularitatea și repetarea liniei.
Culorile sunt folosite pentru valorile lor emoționale. Compoziția de culoare într-o pictură complet dezvoltată depășește cu mult orice simbolism lingvistic. Conectează toate elementele stilului și are sarcina de a arăta spectatorului frumusețea divinului.
Surse:
Frühbuddhistische Malerei aus Japan (Pictura budistă timpurie din Japonia), Unesco Cărți de artă de buzunar, München 1963
