„Pacea mi-a invadat inima” (Gilberto Gil și João Donato)
A plecat în căutarea păcii,
sprijinindu-se pe o voință de fier.
Efortul personal era dus la extrem,
dar războiul revenea mereu.
Mici sau mari,
luptele veneau fără avertisment,
aruncându-l din nou în mijlocul conflictului.
Voința lui s-a dovedit neputincioasă,
și, în cele din urmă, a cedat.
Deși rațiunea continua să insiste,
inima lui l-a trădat;
privea lumea de la distanță,
cu prudență.
Totuși, continua să se întrebe de ce încep războaiele —
de ce suferința nu cruță pe nimeni
în nebunia lumii.
Epuizat de atâta gândire,
s-a scufundat în întuneric,
confruntându-se cu atâta durere
și deznădejde.
Până când s-a îndreptat direct spre interior,
spre introspecție,
și a apărut o claritate interioară.
În acea fracțiune de secundă
a simțit ușurare:
a simțit că nu era singur.
Dar cine putea fi atât de aproape?
Nu era nimeni din afara lui.
Era învăluit într-o pace neobișnuită,
o pace care îl făcea să se simtă
apropiat de toată lumea —
de întreaga lume —
chiar și de cei irascibili
și de cei cuprinși de teamă.
Din acea legătură interioară cu universalul,
pacea pe care o simțea nu îi aparținea;
și pentru că nu îi aparținea,
ea se exprima printr-un singur verb,
ridicându-se din nadir
până la cele mai înalte ceruri.
Da — o forță
care îi inundă centrul inimii,
ridicându-se până în centrul sufletului său,
care a cedat imediat.
Atunci s-a instalat o pace definitivă,
dincolo de bine și rău,
liberă, atemporală, accesibilă.
Ar fi deschisă tuturor —
da, doar o chestiune de timp,
timpul necesar conștiinței să se maturizeze.
Îmi doresc asta, intens, pentru lume,
convins fiind că o astfel de pace va ajunge
la fiecare dintre noi.
