„Acesta înseamnă ‘uimitor’, ‘minunat’, ‘care te lasă fără cuvinte’”. În acest fel recurgem la superlative din limba engleză pentru a exprima, într-o manieră destul de exagerată, uimirea și mirarea noastră pentru lucrurile pe care le experimentăm. Dar făcând acest lucru, uităm prea ușor că, chiar și cea mai extremă experiență, este determinată spațial, și, prin urmare, încă relativ restrânsă și limitată. Poate denota o dorință de a depăși cele cunoscute, către ceea ce le depășește pe toate: nelimitatul și nesfârșitul, care ne provoacă să ne transcedem granițele. De exemplu, știința cosmologică folosește sateliți ingenioși pentru a scana cele mai îndepărtate orizonturi în căutarea apei pe Marte și a vieții în afara planetei noastre. În același timp, în schimb, fizicienii cuantici foarte bine pregătiți sunt în căutarea unor particule tot mai mici, căutând să pătrundă din ce în ce mai adânc în materie, unde materia fizică pare să se transforme în spiritual. Dar făcând acest lucru, atingem oare cu adevărat nivelul cu adevărat superlativ care se ridică mai presus de orice experiență a percepției noastre tridimensionale limitate?
Oare nu toată această cunoaștere și experiență a noastră este cea care se oprește la orice graniță, deja depășită înainte de a ajunge la concluziile sale? Oare nu orice efort cu un scop prestabilit în minte este sortit să eșueze, chiar înainte să realizeze orice?
Unde se va sfârși totul? Cu siguranță, în cele din urmă, peste tot. Și în același timp, nicăieri!
Căci nu poate fi altundeva decât locul în care timpul și spațiul se prăbușesc, iar toată pluralitatea, în cele din urmă, se dezintegrează sau amalgamează într-o unitate care în același timp include ambele și transcende totul, și în care numeroasele universuri și dimensiuni care ne înconjoară și ne pătrund, sunt toate Unul.
Știm foarte bine toate acestea din punct de vedere intelectual. Dar suntem cu adevărat conștienți de aceasta? Și cea mai importantă întrebare: noi înșine trăim și noi această cunoaștere? Starea noastră de conștiință a devenit într-adevăr o stare de viață? O viață care s-a contopit în acea unitate absolută și a renunțat la toate identificările cu ceea ce este separat, o viață în lumina unei realități eterne și nelimitate?
Dacă da, nu va mai rămâne spațiu pentru a devia, nu va mai fi timp pentru a amâna. Atunci va exista doar singura și unica opțiune de a ne dedica întreaga noastră ființă.
Acum, acest lucru este cu adevărat „uimitor” și „minunat”.
Referință: Acest articol a apărut pentru prima dată în revista Pentagrama 2018 numărul 4
