De multe ori m-am simțit singur, abandonat, ca și cum aș fi pierdut ceva,
dar nu știam ce însemna aceasta.
Mă consuma un sentiment tulburător al dorului de casă
iar inima mea se simțea de parcă ar fi fost frecată cu șmirghel.
În ciuda oricărei încercări, pur și simplu nu mă puteam elibera de durerea pe care o simțeam.
Frica și-a făcut simțită prezența; teama de un gol necunoscut, un fel de hău întunecat al pierderii.
Disperarea a pus stăpânire pe mine și m-a târât din ce în ce mai adânc în prăpastie.
Am fost incapabil să rezist vârtejului.
Astfel a venit momentul în care rezistența mea s-a prăbușit.
Am căzut. O furtună a izbucnit în mine, ca o explozie.
Nimic nu părea să rămână întreg, totul era sfâșiat.
Fragmente de evenimente din viața mea au zburat în jurul meu.
Am stat acolo fără apărare, aproape neimplicat.
Cât timp a durat nu știu.
Timpul părea să se destrame.
Și atunci un sentiment de calm s-a manifestat –
Și mi-am dat seama că totul își găsise locul potrivit.
Am putut să înțeleg de ce viața mea a fost atât de confuză.
Mi-am dat seama ce îmi lipsea
și ceea ce fusese prezent în copilăria mea.
Inima mea a strigat de bucurie.
Calitatea pierdută era prezentă din nou: era motivul existenței mele,
motivul primordial.
Era un miracol.
O energie spirituală interioară înlocuise prăpastia.
Singurătatea și frica dispăruseră.
Ca și cum nu ar fi existat niciodată. Era începutul a ceva nou.
Mi-am redescoperit busola interioară, și,
în același timp, curajul și încrederea.
Pot continua pe calea mea,
ce mă conduce la locul dorinței mele interioare.
Busola indică drumul într-acolo, la cel de nepătruns care sunt.
