Renașterea autentică

Perioada renascentistă, născută după înghețul iernii medievale, a dat viață unei primăveri simbolice a florilor și fructelor spirituale. În acea perioadă, s-a căutat restaurarea demnității autentice a ființei umane, iar acest lucru nu a putut fi posibil decât printr-o Renaștere.

Renașterea autentică

„Ceea ce este deasupra provine de la cel de jos, iar cel de jos este de la cel de sus, făcând minunile celui Unic” – Hermes Trismegistus

În „Tabla de smarald” (o tabulă datând din secolul al VIII-lea sau al IX-lea care este considerată baza spirituală a alchimiei) se face o referire clară la conceptul de microcosmos (minutus mundus, lumea mică), care este strâns legat de macrocosmos.

Vedem, așadar, micul proiectat asupra marelui și, la rândul său, o forță iradiantă din Cosmos (universul macrocosmic) care se reflectă în lumea mică (realitatea microcosmică) în care este înserată personalitatea umană. Iar acest lucru este confirmat de binecunoscutul apel al Oracolului de la Delphi: „În Tine, se găsește ascuns Tezaurul Zeilor – O, Omule, cunoaște-te și vei cunoaște Universul și Zeii”.

Dar ce este microcosmosul?

Filozoful grec Democrit, încă din anul 300 î.Hr., îi abordase deja principiul atunci când vorbea despre conceptul de atom.

Realitatea atomilor reprezenta pentru Democrit arché (ἀρχή) – principiul generator și, simultan, conservator  – ființa imuabilă și eternă.

Conceptul de microcosmos, o formă sferică vitală ce învelește personalitatea umană, a fost la rândul său preluat de Agrippa din Nettesheim (1486-1535) care a scris în „De occulta philosophia”:

„Omul, ca cea mai frumoasă și completă lucrare a lui Dumnezeu, are o constituție […] fizică mai armonioasă decât alte creaturi și conține toate numerele, măsurile, greutățile, mișcările și elementele […] din el însuși și totul din el, o capodoperă sublimă, atingând desăvârșirea”.

Nu există nicio parte din corpul ființei umane, „care să nu corespundă, în arhetipul divin, unui semn ceresc, unei stele, unei inteligențe sau unui nume al lui Dumnezeu. Forma de ansamblu a corpului uman este sferică”.

Să ne continuăm,așadar, călătoria prin istorie și să vedem cum conceptul de personalitate aflată în cadrul unei forme sferice a născut ideea că omul este încorporat într-un principiu microcosmic.  Personalitatea microcosmică care este în comuniune cu universul macrocosmic este prezentă în Tradiția Sacră încă din zorii timpului.  

Cercul, ce nu conține nici început și nici sfârșit, cercul ca o formă care evocă infinitatea, cercul ca reprezentare simbolică a eternității: „Putem afirma cu certitudine că universul este cu totul în centrul său sau că centrul universului este peste tot, iar circumferința sa nicăieri ”(‘De la Causa, Principio et Uno’, Giordano Bruno, 1584) sau „Sfera naturii umane, în puterea sa umană, îmbrățișează pe Dumnezeu și Universul” (Nicola Cusano, ‘De coniecturis’, 1443) .

Și filosoful german Leibniz (1646-1716), care a introdus conceptul de „monadă” ca formă substanțială a ființei, a abordat conceptul de microcosmos sub forma unui atom. Leibniz a luat conceptul monadei de la Giordano Bruno, dar i-a modificat sensul.

El a susținut că monada, prin excelență, este sufletul. Dar aceasta nu este totul: monadele reflectă întregul univers și diferă unele de altele, în funcție de gradul diferit de conștiință pe care îl are fiecare, de la sine însuși și de la propriul Dumnezeu-Sursă. 

Vocea sacră din toate timpurile ne determină, prin urmare, să ne întrebăm despre existența acestei sfere în care noi, ca personalitate obișnuită, suntem menținuți în călătoria existenței noastre pământești.

Dar ce conține substanța microcosmică?

În ea sunt înscrise toate experiențele noastre de-a lungul propriei istorii – fiecare trăsătură a „cronologiei” noastre este astfel înregistrată și aceasta ne determină prezentul sub formă de idei, tendințe, influențe și, prin urmare, nevoia consecință de a nu mai experimenta ceea ce noi am trăit deja … cu ani, secole, eoni în urmă!

A nu știu câta plutire în caruselul din țara luminilor și a umbrelor, a nu știu câta experiență existențială din zori până în amurg ce are loc acum, au avut efectele lor. 

La fel cum putem recunoaște piesele dintr-un dvd, în același mod, „datele” vieții noastre sunt gravate în microcosmosul nostru într-un format absolut original, propriu: experiența noastră unică în acel câmp terestru numită „viață”.                                                 

Vedem cum Firul de Aur al Științei Sacre a traversat și a unit întotdeauna istoria umanității, în fiecare colț al planetei și în fiecare perioadă de timp.

Acum însă, apare o întrebare, și  anume: este posibil să redescoperim echilibrul de aur ce s-a pierdut?  

Da. Căci exact în centrul substanței microcosmice există un principiu spiritual, sămânța de muștar a creștinilor, floarea de lotus a orientalilor, Piatra filosofică a alchimiștilor, comoara zeilor delphici. Este ultimul vestigiu a Ființei Nemuritoare – atât de multe nume pentru o singură Esență.

Acesta este punctul de plecare din care ne putem redescoperi pe sine ca Ființă-Dumnezeu. Dar nu este un proces instantaneu.

Odată ce setea de Cunoaștere a ființei umane în căutare de sine îi va caracteriza viața, omul se va confrunta cu multe încercări. În primul rând: cu sine însuși. 

Principiul latent, dacă este hrănit de flacăra iubirii Cunoașterii, este capabil să formeze o nouă constelație pe cerul microcosmic – acesta este Noul Cer și, de asemenea, Noul Pământ al Apocalipsei: va urma  renașterea autentică, la care se află adevărata schimbare a vieții.

Apoi, în câteva cuvinte, va avea loc o adevărată revoluție: razele noului răsărit vor da viață noilor forțe magnetice cosmice.

În epoca Renașterii avem mărturie despre multe spirite ilustre care, prin acțiunile lor, au influențat lumea noastră atât de adânc, deoarece au fost conduse de o căutare interioară profundă și de dorința constantă a unei reînnoiri spirituale autentice.

Dorința lor cea mai arzătoare a fost „să renaștem”, „să ne naștem din nou într-o nouă viață”, să vedem apariția unei primăveri spirituale: exact ceea ce suntem chemați să facem aici și acum.

Dacă este așa, atunci putem spune ,cum a scris Marsilio Ficino în „De imortaliate animarum”:

„Deci, ca spirite cerești nerăbdătoare, dornice de patria cerească, să ne lepădăm cu  grabă de lucrurile pământești, să zburăm cu aripi platonice, iar cu călăuzirea lui Dumnezeu să ne îndreptăm spre scaunul ceresc, unde vom contempla binecuvântata excelență a celor asemeni nouă … ”   

Distribuie acest articol

Imagine prezentată:

Data: mai 15, 2020
Autor: Eva Christina

Imagem em destaque: