În lumea pe care o cunoaștem, așa-numitele reviste de bârfă sau presa roz sunt înființate de mai bine de zeci de ani, iar acum proliferează pe internet. Ele există, într-o formă sau alta, în tot ceea ce numim lumea occidentală. Spații în care, cu o încredere în sine mai mare sau mai mică, se trece în revistă orice banalitate despre „gente guapa” sau despre „‘beautiful people”, despre acei oameni care fac parte din categoria regi proprii sau din aristocrația cochetă precum și diverse vedete: actori și actrițe, modele, influenceri – ce cuvânt să folosești pentru o astfel de meserie. Pe scurt, cei care ridică capul în această societate în care trebuie cunoscute cele mai intime lucruri despre ceilalți, și nu atât despre sine.
Fenomenul s-a amplificat astăzi în rețelele de socializare care, se pare, sunt cele care guvernează și dictează cu adevărat ceea ce trebuie spus, de cine și la momentul și locul potrivit. Pentru ruină sau glorie.
M-am amăgit, am disprețuit mereu această mass-media, din cauza a ceea ce înseamnă aceasta în principiu, a capitalului uman și psihic pe care l-a mobilizat și a nivelurilor de interpretare pe care le ascunde.
Se știe că ceea ce nu ne iertăm și nici nu ascundem cu multă râvnă – infidelități, încurcături fiscale, petreceri de top, moravuri ușoare sau foarte ușoare – le iertăm cu bucurie oricui dă dovadă de prezență și apare în aceste spații privilegiate, unele susținute cu bani publici.
Ei bine, dar ce fel de fascinație oferă viața privată a oamenilor care, apărând în mass-media publică, se bucură de prestigiul a ceea ce voi numi regalitate? Regalitatea, ca statut și privilegiu al regilor și reginelor, și mediul lor intim în orice moment, cei care au dus „vieți regale”. În plus, desigur, imaginea care o avem despre ei și atitudinea pe care a adoptat-o poporul nesuveran: supunere, frică, reverență, admirație, invidie, imitație… și, nu mai puțin, ura, aversiunea și așa mai departe.
Cu alte cuvinte, ceea ce se apreciază în aceste priviri – pozitiv sau negativ – are de-a face cu sentimentul, emoția, subconștientul, inima, ceea ce are o viață proprie și pe care rar reușim să-l dominăm. Cu alte cuvinte, emoțiile domnesc.
M-am întrebat adesea de ce această admirație și reverență de origine atât de îndepărtată, care a trecut prin revoluții, decapitari și exilări regale, schimbări radicale în rolurile femeilor, ale oamenilor de alte rase sau diferite condiții sexuale, continuă să supraviețuiască în noi ca profan. liturghie, uneori atât de apropiată de liturghia religioasă încât nu le-am putut deosebi.
În absența religiilor ale căror postulate să fie urmate – astfel a fost discreditarea în care au căzut- este necesar ca acest spațiu sacru al conștiinței noastre să fie alimentat într-un fel sau altul. În vremea noastră, tribunele, altarele și baldachinele au fost înlocuite cu spații în care fiecare – căci individul este sacru și poporul suveran de la Revoluția Franceză – se poate exprima liber, fie în fapt, fie în opinie, fie prin creația pură și simplă a așa-numitului post-adevăr, definit de Dicționarul RAE drept „denaturarea deliberată a unei realități, care manipulează convingerile și emoțiile pentru a influența opinia publică și atitudinile sociale”.
A fost o vreme când regii erau atât preoți, cât și profeți, ceea ce le dădea o aură și putere asupra poporului ca și cum ar fi însăși divinitatea, ale cărei planuri le transmiteau poporului lor. Să ne gândim la judecătorii și regii lui Israel – Samuel, Saul, David, Solomon etc. – a căror ungere a venit direct de la Dumnezeu prin preoții lor, ceea ce însemna a fi în locul potrivit al adevărului și al puterii. Era o perioadă în care ființele umane erau mai primitive și tribale; trăiau cu modele și credințe colective. Din creștinismul Imperiului Roman și, înainte de acesta în Grecia clasică, a derivat apoi în Occident un prototip de individualitate care presupunea existența unui suflet individual având liber arbitru; fie că erai patrician, plebeu sau sclav, bărbat sau femeie, evreu sau alt neam, aveai un suflet și o idiosincrazie (aversiune față de ceva) a ta.
Ne-am referit la locuri sacre, ei bine, să vorbim despre ele.
Deja în anii șaizeci ai secolului trecut, McLuhan spunea „mediul este mesajul”, adică ești acolo unde „te arăți”. Iar spațiul privat, acum devenit public, este locul unde sacrul este expus.
Ceea ce este expus într-un spațiu sacru de difuzare mediatică are acea putere de fascinație, pentru că ocupând acel loc privilegiat în care ne deschidem inima, care este impulsul principal, tânjim, fie și doar pentru o clipă, după acel piedestal pe care îl oferă noile locuri sacre. Pentru că ne dorim, în adâncul sufletului nostru și cu tot dreptul, să fim regi, deși, aproape niciodată nu țintim adevăratul tron și, din pură ignoranță, umplem scena cu figuri defocalizate, cu eroi sau monștri adevărați sau din plastilină, cu multe umbre în peșteră. Din fericire, ieșim din aceste locuri la fel de repede cum intrăm în ele; căci ceea ce a fost un templu devine un carnaval.
De ce aceste locuri sunt considerate sacre? Pentru că au cuvântul sau în ele se rostesc cuvintele tribului, cele care ajung la majoritate. Înainte se spunea „așa spun scripturile” sau o carte, când era tipărită cu autoritate, apoi „așa spune TVul”, iar acum „a apărut pe internet”. Este circul vieții de astăzi.
Ținând cont de faptul că mass-media și rețelele au luat astăzi locul sacrului și cei care apar în ele reprezintă ființele unse, sacrul a fost discreditat treptat, nu din lipsă de audiență, ci din lipsă de conținut sacru. Am putea spune că, la fel ca în peștera lui Platon, vedem și acționăm doar sub impulsul umbrelor și rareori din lumina care le face posibile. De ce? O serie de obstacole sau entități care intervin fac ca lumina originară să devină o umbră sau un simulacru.
Greutatea acestei lumi este iubirea.
Sub povara singurătăţii,
sub povara nemulțumirii,
Greutatea pe care o purtăm este iubirea.
Acesta este începutul unei poezii a lui A. Ginsberg, generația americană Beat sau poetul Beatnik.
Acea iubire pe care poetul a întrezărit-o este energia cosmică, divină, iubirea universală, chiar fără a trece prin filtrele umane care îi desfigurează puterea și claritatea; și astfel, setea noastră de o sursă de lumină pură este potolită printr-o reprezentare a personajelor în spațiile media: regalitatea.
Energia universală este una. Depinde de starea în care o absorbim, de starea de conștiință cu care o percepem, ca noi să vedem o cale clară sau un spațiu înnorat. Și nu vorbesc raportându-mă la criterii morale, ci la criterii energetice pure și simple, ale simplei scale de puritate a aerului pe care îl respirăm, precum și ale diferitelor octave ale unei scări muzicale.
În general, astăzi se crede, aproape exclusiv, că idealul tribului este acumularea de putere, bani, glorie, simulacrele luminii adevărate, care este discernământul, compasiunea, iubirea detașată. Avem de-a face cu singura energie a vieții, doar în diferite grade de vibrație și reprezentare.
În cartea Nunta Alchimică a lui Christian Rozacruce (1616), lucrarea lui Joannes Valentin Andreae, se vobește despre “a încarna regalitatea”, aceasta fiind, realizarea, printr-un proces alchimic, a unirii cu regele și regina, a aspectelor masculine și feminine ale ființei noastre, Sufletul și Spiritul. Eliberarea, prin înțelegerea de primă mână a ceea ce suntem și a ceea ce este viața cu adevărat.
Procesul alchimic presupune existența unui dor, a unei reamintiri, o atingere sau chemare și punerea în mișcare a unei căi de purificare interioară în care, prin focul oferit de forțele căii – forțele gnostice, ale cunoașterii – toate, atât trecutul cât și fantomele prezente sunt șterse. Apoi, putem întrezări ceva din ceea ce suntem cu adevărat: ființa umană originară, regele care știe cine este, Ulise întors la Itaca lui verde și smerită.
Acesta pare să fie destinul tuturor ființelor umane: să fie regi în sensul primordial al cuvântului. Fii ai lui Dumnezeu, regi ai lor. Regalitatea care ocupă spațiile sacre mediatice este doar o vagă reflectare a adevăratei regalități la care suntem chemați. De aceea atrag atenția, pentru că sunt o oglindă a ceea ce ne dorim să fim: liberi și eterni.
Timpul va vorbi pentru noi toți. Deoarece, în adâncul sufletului, este doar o chestiune de a fi sau a nu fi.
