Viața misterioasă
Dintr-o perspectivă pur chimică, vulpea este o colecție de elemente, la fel ca cele care se găsesc în scoarța terestră. Corpul său este alcătuit, printre altele, din carbon, hidrogen, oxigen și azot. Asamblate în structuri moleculare complexe, ele formează baza materială care face posibilă forma și funcția.
Cercetările asupra acestor structuri din ultima sută de ani au acceptat faptul că există ceva invizibil, ceva incomensurabil, care dă o structură coerentă, viață și mișcare acestor molecule asamblate, care sunt poate de natură magnetică. În teoria sistemelor, se vorbește de structuri disipative sau de structuri autoorganizatoare.
Vulpea, ca produs al unei acumulări de molecule, este în interacțiune constantă cu mediul în care se mișcă pe pajiște. Corpul său are o structură; își exprimă viața prin organele senzoriale, condusă de impulsul său de supraviețuire, și are o mișcare intenționată.
Anatomia, activitatea și funcțiile corpurilor vii au fost studiate și explicate pe larg de către știință. Modul în care o ființă vie se dezvoltă și crește, precum și influența evoluției asupra ei, au fost în mare măsură explorate, dar impulsul care stă la baza manifestării, esența vieții însăși, rămâne un mister.
Știința duală și consecințele sale
Încă de la începutul secolului al XX-lea, o viziune foarte mecanicistă asupra naturii se afla la cel mai înalt nivel de acceptabilitate, iar corpurile fizice, precum cel al vulpii, erau comparate cu mașini. Inima era o pompă, mușchii, pistoane, sângele, lubrifiant, senzorii, centrul de control, panoul de bord. Succesele în înțelegerea domeniului mecanicii, mai ales în lumea occidentală, i-au determinat pe academicieni și pe oamenii de știință să impună această experiență și cunoaștere și asupra corpurilor vii, tratându-le din aceeași perspectivă.
În viziunea noastră modernă asupra vieții, chiar și explorarea lumii subatomice a avut punctul de plecare în „mecanică”. Modelul mecanicii cuantice a fost prima încercare de a înțelege dinamica subatomică dintr-o perspectivă matematică.Cu toate acestea, fizicienii au fost nevoiți să își revizuiască continuu concluziile, deoarece se confruntau cu un paradox aparent unul după altul. Percepțiile care, până în prezent, erau puternic construite pe un model mecanic, au fost din nou puse la încercare de rezultatele ambigue cu care se confruntau oamenii de știință, astfel încât aceștia au fost nevoiți să caute răspunsuri la observațiile lor în domeniul probabilităților.
Pentru fizica cuantică, căile prestabilite pe care electronii din atom se înțelegea că se deplasează în jurul nucleului, erau acum transformate în probabilități multiple, bazate pe mișcarea lor constantă. Dintr-o dată, au apărut numeroase teorii, chiar contradictorii, la ceea ce anterior fusese acceptat ca fiind lipsit de ambiguitate. Dacă Einstein a visat despre o plimbare pe o rază de lumină, atunci această evoluție demonstrează rolul important pe care a început să-l joace percepția unei „lumi interioare”.
Viața ca o rețea de energie și informație
Teoriile de la începutul secolului trecut, au oferit o bază solidă pentru dezvoltarea teoriei sistemelor. Din punctul lor de vedere de atunci, vulpea era mai degrabă un sistem în echilibru, decât un sistem robotizat. Cu toate acestea, ceea ce pe atunci erau văzute ca fiind „mașini în mișcare”, deveneau acum sisteme vii, câmpuri magnetice sau câmpuri morfogenetice vibratorii care interacționau cu mediul lor.
În teoria sistemelor, contactul dintre ființa vie și mediul înconjurător este văzut ca un schimb constant de energie și informații. Pentru a menține un echilibru, ființele dispun de organe de percepție. Pentru a trăi, ele trebuie să mănânce alimente. De exemplu, organele de percepție ale vulpii o ajută să găsească mâncarea potrivită și să evite alimentele care i-ar putea fi dăunătoare.Percepția îi permite să acumuleze experiențe care conduc ulterior la un comportament mai bine orientat.
Viața în câmpul de tensiune între echilibru și haos
Toate ființele conștiente transformă experiența în percepție evolutivă, iar percepția în comportament. Sistemele vii trec printr-un proces care se îndreaptă spre maturitate; un proces în care fiecare experiență de viață le transformă percepțiile interioare; un proces care se construiește treptat de la o dezvoltare la alta.
O vulpe tânără este mai curioasă, mai agilă, mai vie. O vulpe mai bătrână pare mai calmă, mai concentrată și mai atentă și a învățat să își folosească forța în mod mai hotărât. Cea mai în vârstă a acumulat mai multe experiențe de viață. A dobândit o percepție mai acută a ceea ce îi este potențial benefic sau dăunător, demonstrând cum experiența și percepția sunt atât de interconectate.
Observăm ceea ce este unic în cazul sistemelor vii: calitatea percepției determină comportamentul. Pe parcursul unei vieți, experiențele se pot acumula până la punctul de a copleși sistemul; ele pot arunca sistemul în criză, schimbând calitatea și direcția percepției. Efectul oscilant al experienței între armonie și criză, între perioade de echilibru și dezechilibru, formează un proces de dezvoltare a percepției. În fiecare zi, vulpea trece prin experiențe de viață cheie care pot duce la schimbări de comportament.
Omul are șapte simțuri
Din câte știm, vulpea posedă cinci simțuri. Atunci când traversează o pajiște, privește (vedere) și ascultă (auz); picioarele sale simt pământul (atingere); simțul olfactiv este folosit în mod constant pentru a simți pericolul sau pentru a găsi hrană, în timp ce își folosește simțul gustativ pentru a determina dacă hrana este potrivită sau sigură. Își folosește toate cele cinci simțuri pentru a interacționa cu mediul înconjurător și pentru a-l testa, asigurându-și astfel supraviețuirea continuă.
În timp ce recunoaștem că omul simte un impuls spre atingerea unei perfecțiuni tot mai mari, se consideră că la animale acest impuls, dacă este prezent, este strâns amestecat cu nevoia de supraviețuire. La om, însă, acest impuls spre perfecțiune poate fi observat atât la nivel subconștient, cât și la nivel conștient.
Omul are la dispoziție șapte simțuri pe care le poate folosi în reacția sa la acest impuls, însă, în acest stadiu, știința nu a recunoscut un al șaselea și un al șaptelea simț.
Conform înțelegerii științifice moderne, capul, creierul și inima sunt pur și simplu organe care îndeplinesc o funcție organică, dar nu sunt clasificate ca organe de simț. Cu toate acestea, Alice Baily, autoarea teosofică, clasifică mintea ca fiind al șaselea simț, iar intuiția (inima) ca fiind al șaptelea organ de simț.
Când se spune că cineva are un al șaselea sau al șaptelea simț, se înțelege în general că este capabil să perceapă impulsuri care nu pot fi experimentate sau explicate prin intermediul celor cinci simțuri normale. Domeniul intuiției și al percepției extrasenzoriale nu poate fi dovedit științific și nici nu poate fi atribuit unui organ de simț în special – cu toate acestea, este acceptat faptul că și cele cinci simțuri clasice sunt supuse la limite de percepție foarte fluide, care vor depinde de sensibilitatea individului.
Mintea este un organ foarte complex, a cărui funcționare se bazează pe conceptul de conștiință. Dar, ca organ de simț, ce percepe mintea și de ce percepe ea? Mintea noastră este capabilă să gândească în mod rațional, independent și să își concentreze gândurile asupra unui anumit obiect sau eveniment. Un organ de simț clasic, pe de altă parte, funcționează diferit, deoarece impulsul său este transformat de minte într-o percepție.
Astăzi, când vorbim despre „gândire” sau despre „gânduri”, spunem în general: „Eu gândesc asta sau aia”, ceea ce înseamnă că eu produc gândul. Întreaga noastră cultură este construită pe această presupunere. Filozoful Rene Descartes ne-a oferit această afirmație binecunoscută: „Gândesc, deci exist”, dar chiar și cu toate contradicțiile pe care le conține această propoziție, ea a devenit un catalizator al mentalității occidentale. Aici, organul gândirii este locul de producere a gândurilor personale și nu un organ exclusiv de percepție.
În cartea sa Indigenialität (Indigenialitate), filosoful și biologul german Andreas Weber descrie o mentalitate specifică culturilor tribale indigene. „Indigenialitatea” descrie o conștiință culturală în care percepțiile opuse ale lui „eu” și „lumea care mă înconjoară” nu există în mare parte.
Dintr-un punct de vedere sistemic, fiecare ființă umană face parte dintr-o rețea mai mare de viață în care energia și informația circulă liber. Din acest punct de vedere, nu este decât un mic pas până la a considera gândurile ca fiind modulații ale acestei rețele mai mari, care sunt recepționate și procesate de minte ca organ de percepție.
Astfel, „gândesc, deci exist ” devine „gândește în mine pentru că gândește în tine”. O astfel de atitudine a minții ar putea revoluționa fundamentele gândirii culturale și ar putea plasa mintea în centrul atenției ca organ al celui de-al șaselea de simț.
Intuiția inimii
În cartea Micul Prinț de Antoine de Exupery, vulpea îi spune protagonistului: „Iată secretul meu. Este foarte simplu. Vedem bine doar cu inima. Adevărul rămâne ascuns ochilor”. Intuiția este mult mai evazivă și mai misterioasă decât percepțiile minții. Este mai greu de definit ca organ de simț decât cel al minții.
Uneori, intuiția este numită „instinct”. Ea a fost uneori folosită pentru a atribui un element de adevăr unei intuiții care nu putea fi dovedit altfel. Ea poate fi considerată ca jucând un rol special în viața unei persoane, unde evenimente care par să se întâlnească la întâmplare, au dezvăluit, prin intuiție și retrospectivă, un fir comun.
Platon a descris cunoașterea lumii ideilor ca fiind intuitivă, deoarece acestea nu puteau fi dovedite. Misticul Jacob Boehme nu a putut, de asemenea, să dovedească o mare parte din ideile sale filozofice, însă mulți dintre cei care s-au familiarizat cu scrierile sale, confirmă adevărul lor interior.
Un flux de impresii, gânduri, sentimente și imagini
Oricine experimentează aceste două impresii speciale ale organelor de simț, va fi conștient de amestecul de curenți individuali și supraindividuali care pot include gânduri, impresii, imagini și sentimente intuitive. Acestea pot conduce pe cineva la acțiuni care adesea se simt fără scop și spontane, dar care, în retrospectivă, pot arăta elementele ascunse ale scopului și sensului.
Rezultatul este o conștiință alterată care poate schimba în mod pozitiv celelalte cinci organe de simț, până la un nivel organic fundamental. Acest lucru poate permite, potențial, o mai mare subtilitate, o percepție mai înaltă. Astfel, vedem că influența activităților celui de-al șaselea și al șaptelea simț, poate aduce schimbări pozitive în întreaga structură metabolică a rețelei vieții.
Prin activitatea lor se dezvoltă o conștiință sporită care poate aduce o armonie și un echilibru mai profund în sistemul vieții, un echilibru care risipește haosul și alimentează un nivel mai mare de conștiință.
Percepția liniștii
În ultimii ani, termenul „mindfulness” și, odată cu acesta, termenul ” percepția lumilor interioare” au devenit foarte populari în multe cercuri sociale din lumea occidentală. De aici s-a dezvoltat și o conștientizare mai profundă a interconexiunii dintre percepție și viață. Unii filozofi mistici au descris viața ca având un fundament primordial intangibil și imperceptibil, în timp ce alți filozofi vorbesc despre o ființă transcendentă, pe care religia o numește Dumnezeu. Cu toate acestea, știința, din cauza tradiției sale îndelungate de gândire materialistă, a respins intuiția ca fiind neștiințifică.
Printr-o conștiință de sine mai profundă, ființa umană învață să aprecieze mintea și inima ca organe de simț care îi pot oferi acces la o înțelegere din ce în ce mai profundă a marilor mistere ale vieții. Percepția și intuiția sunt, în esență, produse ale personalității noastre, dar, ca parte a unui întreg mai mare, esența lor aparține tuturor sau nimănui.
Dacă lăsăm în urmă natura dualismului, atunci intuițiile obținute de la ambele organe de percepție pot curge împreună într-o singură unitate și fac posibilă experimentarea liniștii care stă la baza întregii vieți; o viață care nu mai include mișcarea constantă între armonie și haos.
„Numai cu inima vedem bine”, așa spune vulpea. Natura holografică a pânzei vieții poate fi experimentată mai intim prin intuiție. Văzută astfel, întreaga umanitate ar putea fi simbolic un organ de simț al planetei și al cosmosului. Apoi, poate că umanitatea ar putea fi ochiul cu care Dumnezeu privește în materie.
