Cel Invizibil și Numele Său

Înainte de începutul creației, toate sufletele erau cu Dumnezeu, iar El le-a întrebat, „Sunt eu Domnul vostru?”Sufletele au confirmat-o. Apoi au fost trimise în creație pentru a-L recunoaște și reconfirma prin vălurile creației și prin propria lor stare de a fi o creatură.

Cel Invizibil și Numele Său

Islamul nu are nevoie de reprezentări vizuale ale lui Dumnezeu pentru a ilustra atributele divine omului. În schimb, cunoaște 99 cele mai frumoase nume[1] ale lui Dumnezeu. În aceste atribute sau calități ale lui Dumnezeu unitatea și ascunderea divină se descoperă, fără a tenta ființa umană care caută să-și facă „reprezentări” ale celui înfățișat. Numele, însă, nu reprezintă doar Creatorul ascuns, pentru a-L aduce aproape de credincioși în desăvârșirea și plinătatea Sa de putere; ele sunt şi forţe care Îl pot realiza în om. Cine urmează această cale devine o ființă umană perfectă, un insân al kâmîl.

Înainte de începutul creației, toate sufletele erau cu Dumnezeu, iar El le-a întrebat, „Sunt eu Domnul vostru?” Sufletele au confirmat-o. Apoi au fost trimise în creație pentru a-L recunoaște și reconfirma prin vălurile creației și prin propria lor stare de a fi o creatură. Sufiții spun că cuvântul lui Dumnezeu: “Fie!”, care a creat sufletele, a fost originea iubirii lui Dumnezeu experimentate de suflete; dar iubirea lui Dumnezeu însăși a fost mai devreme: „El le iubește, iar ele Îl iubesc.”[2] De aceea Islamul, și mai ales Islamul Sufit, este o religie a iubirii lui Dumnezeu și a devotamentului. Iar posibilitatea de a se întoarce la Creatorul lor îi inspiră pe căutători. Ei își finalizează călătoria prin cele mai frumoase 99 de nume.

Confruntată cu numele, divine puteri sau atribute, o persoană merge pe calea cunoașterii, devotamentului și a unei transformări totale. Conform cunoașterii sufite, totul a fost creat de dragul omului, iar omul, la rândul său, de dragul lui Dumnezeu. Conform lui Rumi (1207-1273), omul este un  astrolab (i.e., un instrument de navigație astronomică) al atributelor sublimității divine.

Călătoria în universul divin

Unele dintre nume sunt perechi complementare, a căror semnificație și esență trebuie integrate de om în ființa sa interioară. Începe un proces în care apare o nouă totalitate, unind contrariile paradoxale. O problemă centrală se află în toposul sufit, și anume de a percepe creaţia ca fiind divină (“totul este El”) şi în acelaşi timp ca şi gol în sine (“totul nu este El”). Aceeași dualitate paradoxală este inerentă omului, care nu este nimic fără Dumnezeu, ci a apărut din El, precum și o potențială manifestare a Lui Însuși. Numele divine al zâhir, Cel Revelat, și al bâtin, Cel ascuns, plasează omul în acest proces de realizare. Poate că tocmai acest mister al vieții stârnește tensiunea interioară care îl conduce pe om să caute și îl pune pe cale..

Omul se întâlnește cu  al bâsit, Cel darnic, și al qâbid, Ultimul. Poate omul să perceapă aceste forțe divine în viața sa, poate el să accepte îndrumarea lor? Poate omul să-și predea propria voință și să urmeze destinul care vrea să-l conducă la perfecțiune?[3] Pe măsură ce căutătorul continuă să se deschidă forțelor divine, ele dezvăluie aspecte mereu noi ale ființei divine. Acestea sunt al jamal, Cel Frumos, și al jalâl, Cel Majestuos. Este Dumnezeu frumos? Dacă El este sursa întregii frumuseți, atunci El Însuși trebuie să fie și frumos. Maiestatea lui Dumnezeu, pe de altă parte, înseamnă în gândirea islamică un indiciu către măreția și omnipotența Sa copleșitoare, a căror realizare poate provoca consternare celui care caută. Ce se întâmplă cu o persoană care se confruntă cu esența acestor nume și le percepe caracterul absolut în sine? Nu trebuie să fie anihilat în fața acestor puteri?

Anihilarea în Dumnezeu

Așa este: Calea sufită începe prin cunoașterea lui Dumnezeu și conduce la anihilarea în Dumnezeu, la fanâ’ (la propriu: pieire). Atributele lui Dumnezeu purifică și înalță pe om, dar confruntat cu puterea și măreția lor, omul în cele din urmă piere în ele. Această pieire este doar parțial renunțare, dar este și iubire de Dumnezeu până la extaz.

Calea iubirii nu constă

în cuvinte inteligente.

Poarta de acces către ea

este anihilarea totală.

Păsările execută pe cer

cercurile libertăţii lor.

Cum învață ele aceasta?

Ele plonjează din cuib,

și doar în cădere

aripile lor se deschid.

Învierea ca om perfect

Așa descrie Rumi calea către Dumnezeu într-una dintre poeziile sale caracteristice. Și astfel căutătorul experimentează adevărul transformator al  al muhîy, Cel care dă Viața, al mumît, Cel care cauzează Moartea, și al mui’d, Cel care Învie. După ce i-au dat căutătorului puterea de a se preda complet, numele se scufundă în el ca întreg. Omul este recreat în Dumnezeu, el atinge  baqâ’, rămânând în Dumnezeu ca un om perfect care a dobândit atributele lui Dumnezeu. Ibn al Arabi spune despre aceasta, “Dobândirea atributelor lui Dumnezeu, aceasta este Sufismul.” De asemnea, el numește Sufismul “a deveni similar cu Dumnezeu.” [4]

Ce se află la capătul căii? Omul se unește cu adevărat cu Dumnezeu? Este suficient a ști că el trăiește în Dumnezeu? Cum bine-cunoscutul hadîth[5] spune: „Servitorul meu se apropie de mine prin fapte voluntare până Îl iubesc. Și când Îl iubesc, Eu sunt urechea lui cu care aude, și ochiul lui cu care vede, și mâna cu care strânge și piciorul cu care merge.” Odată ajuns acolo, omul a devenit o revelație a lui Dumnezeu.


[1] Aici trebuie remarcat faptul că există mai mult de 99 de nume care au fost compilate în diferite ordine și consistență. Inițial, ele se găsesc împrăștiate în Coran.

[2] Sura 5:54

[3] În scrierile lui Ibn al Arabi (1165-1240) kismet, soarta, apare ca puterea din spatele căii spirituale a omului.

[4] din Revelațiile de la Mecca,  Futuhat al Makkiyah

[5] o zicală a profetului Mahomed transmisă

Print Friendly, PDF & Email

Distribuie acest articol

Imagine prezentată:

Data: aprilie 28, 2023
Autor: Angela Paap (Germany)
Fotografie: Mohamed Hassan auf Pixabay CCO

Imagem em destaque: