Înțelepciunea Waitaha
În conformitate cu tradițiile diferitelor popoare, chiar a unor rase diferite, am fost conduși către acest loc de pe Pământ, coordonați de un impuls puternic. Despre acesta se spune că a fost cândva un centru de mistere, radiant pentru întreaga regiune a Pacificului. Hutu Matua, faimoasa eroină a comunității Maori din Polynesia și Kiwa, navigatorul Uru Kehu din est, din America de Sud, veneau din zone de la cel puțin 8000 km distanță, pentru a se întâlni în cel mai izolat loc din lume.
Aceasta implică mai mult decât soarta personală a doi oameni. La fel cum mai târziu nepotul lor, Maui a căutat și a găsit nelocuita Noua Zeelandă, mânat de o putere interioară, şi nu de setea de noi descoperiri. În cele din urmă, o altă rasă și-a găsit drumul spre Insula Paștelui, „oamenii de piatră” care au fost descriși ca o a treia rasă independentă. Ei au fost conduși în mod intenționat în acest loc, în ciuda marilor peregrinări care au depășit limitele rezidențiale ale diferitelor grupuri. De peste o mie de ani acest loc, Insula Paștelui, a fost punctul de pornire al unui centru misterios în Pacificul de Sud, plin de tensiuni spirituale.
Rescrierea cronologiei
Având ca bază Cântecul Waitaha putem scrie o nouă cronologie, bazată pe istoria a peste 70 de versiuni ale povestirii. În el găsim, de asemenea, un raport al erupției vulcanice uriașe din Tamatea, pe Insula de Nord a Noii Zeelande. Acest lucru a avut loc acum aproximativ 1700 de ani.
În jurul începutului erei noastre, Maui,nepotul lui Hotu Matua și Kiwa, a pus piciorul în Noua Zeelandă după călătoria din Insula Paștelui. În secolele III și IV, țara a fost accesată de multe rase. Printre altele, cartofii au fost importați din Insula Paștelui. Pounamu (Piatra verde), piatra sfântă a Noii Zeelande, un tip de jad, a fost adunată pentru puterea sa de vindecare și s-a răspândit în tot arhipelagul polinezian. Această perioadă a durat aproximativ 37 de generații, până în secolul al XII-lea sau al XIII-lea d.Hr. Prin atacurile războinicilor maori din Polinezia, „bătrânii” au pierit, fără a reuși să asimileze cunoașterea Insulei Paștelui.
Istoria Insulei Paștelui poate fi, de asemenea, rescrisă în funcție de cunoștințele tradițiilor antice. Conform Cântecului Waitaha prima colonizare a avut loc simultan. Din Polynesia a venit Hotu Maua și poporul ei și din America de sud a venit Kiwa în timpul sau înainte de începutul erei noastre. Puțin mai târziu a sosit un al treilea popor, probabil din Asia. În secolul al XIV-lea, grupuri violente din Polinezia, care nu au menținut cultura antică, au adus conflictele și luptele în Insula Paștelui și Noua Zeelandă. Acest lucru a cauzat în cele din urmă pierderea vechii culturi a Insulei Paștelui în secolul al XVII-lea.
Mărturiile găsite pe Insula Paștelui au arătat nu doar că s-a dezvoltat o anumită cultură tribală locală ci dovezi ale unei civilizații înalte. Statuile gigantice de piatră rămase se găsesc numai aici din întreaga lume. Este greu de imaginat cum oameni care nu aveau unelte de fier ar putea crea, transporta și ridica astfel de sculpturi, de până la 12 metri înălțime și cu o greutate de peste nouăzeci de tone. Există o figură neterminată, cu o înălțime de 21 de metri într-un șanț. S-au găsit și scrieri ale acestei civilizații, care se numără printre puținele limbi care nu au fost descifrate până acum. Ceea ce este remarcabil este asemănarea cu scriptul culturii Indus din nordul Indiei (Mohenjo-daro, Harappa), care încă nu a fost descifrat.
Splendoarea curcubeului
Sculpturile din piatră au o asemănare izbitoare cu figurile sculptate în piatră din Mongolia care, de asemenea, stau singure în peisaj, dar cu toate acestea nu au picioare. În Cântecul Waitaha există câteva indicații, fie ele vagi, despre originea asiatică a „oamenilor de piatră” (Luke Takapo), care au venit pe Insula Paștelui sub conducerea lui Rongueroa și care au fost probabil creatorii sculpturilor din piatră. La urma urmei, au venit din „cei mai înalți munți – acoperișul lumii”. Dar acest lucru nu poate însemna Anzii, deoarece Kiwa a venit de acolo. Originea celor trei națiuni diferite din direcții și curente total diferite este evidențiată de mai multe ori.
În memoria colectivă a culturii Insulei Paștelui se vorbește despre multiple catastrofe în care focul joacă un rol important. Aceste catastrofe s-ar putea să fi fost cauzate de erupțiile vulcanice sau de focul care „a căzut” din ceruri. De asemenea, se vorbește despre un mare potop, un val uriaș cauzat de un cutremur, ale cărui urme au fost găsite de arheologi. Cu toate acestea, povestea spune că: „În splendoarea curcubeului, cu siguranță este hotărât ca potopul să nu se mai întoarcă niciodată și să nu mai acopere pământul cu apa adâncă. În curcubeu, culorile tuturor popoarelor din toate țările sunt vizibile; visul a fost împlinit: promisiunea păcii. Fiindcă focul încă nu vine să purifice și să vindece, el nu vorbește despre focul mare.” Aceasta demonstrează cunoașterea marilor inundații și a altor calamități care au provocat prăbușirea civilizațiilor necunoscute, cu mult înainte ca experiențele bătrânilor și strămoșilor să vorbească despre ele.
Oare centrul de mistere de pe Insula Paștelui ar merge atât de departe înapoi în timp ca cele mai timpurii vremuri ale originii? Este aceasta probabil originea cunoașterii inițiale a omenirii, posibil prin centrul de mistere din deșertul Gobi din Asia interioară? Oare cunoașterea marilor inundații și apariția curcubeului vin tot de aici?
Maxilarul superior și inferior
Tradițiile Waitaha și ceilalți oameni din vechime nu menționează nimic concret despre învățături misterioase, inițieri sau culte. Cu toate acestea, putem separa în mod clar două niveluri de cunoaștere și înțelepciune: poveștile sacre ale ‘maxilarului superior’ și vocea ‘maxilarului inferior’. Primul nivel, ‘maxilarul superior’ era strict confidențial și numai câțiva aleși, educați de la naștere, se familiarizau cu el. Aceasta presupunea că cei aleși ar trebui să fie oameni buni. ‘Puterea maxilarului superior’ nu a fost încredințată niciodată celui care a trăit mai degrabă pentru el însuși decât pentru alții. Și nu a fost niciodată trecută oamenilor ‘care au fost posedați de mânie și au adus durere’. Accesul la aceste arii de cunoaștere a fost acordat doar acelor oameni care au avut o extraordinară conștiință și mari daruri spirituale. Ei s-au apropiat de „bătrânii” lumii și au participat la un fel de cunoaștere originară, a cărei autenticitate este reflectată în învățăturile lor continue și consecvente.
Cu toate acestea, vocea „maxilarului”, nu este trecută sub rezerva vreunei interdicții sau a tăcerii; poveștile acestuia evocă „tinerii și bătrânii” la focul de seară, momente când ei experimentează lumi care sunt mai reale decât se pot atinge, mai clare decât se pot vedea și mai frumoase decât se pot povesti. Fiecare dintre aceste povești este ca o sămânță; ele nu germinează pretutindeni, dar există întotdeauna ascultători care vor recunoaște cu siguranță spiritul adevărat din interior.
Această cultură timpurie a Pacificului de Sud este caracterizată de pacea reciprocă, armonia cu natura, și o mare cunoaștere a proceselor vieții și a energiilor câmpurilor eterice. Într-adevăr, zona era în mare parte „pură”, energiile spirituale și subtile nu întâlneau aici rezistență. Acest lucru este valabil și pentru Noua Zeelandă unde nu au existat mamifere mari iar prezența umană s-a făcut simțită în mod semnificativ mai târziu decât în alte arii. Acest lucru este arătat, printre altele, de culoarea plantelor și a florilor, aproape toate având culori izbitoare și luminoase.
Caracteristici notabile
Locuitorii originari, așa cum știm din Cântecul Waitaha, se potriveau perfect acestei lumi. Ei erau oameni armonioși, blânzi, care evitau conflictul, furia și supărarea cât mai mult posibil. Aceste lucruri ar fi fost pedeapsă pentru ei. Ei erau toleranți, dar îi îndepărtau pe oamenii violenți din comunitatea lor. Când cuceritorii străini precum Maori au adus amenințări și conflicte țării, aceasta a fost sfârșitul culturii lor. Ei nu au putut trăi cu mentalitatea violentă și neîngrădită a cuceritorilor lor.
Primii locuitori ai insulelor trebuie să fi posedat, de asemenea, în afară de calitățile menționate mai sus, un mare curaj și o mare perseverență. Erau tineri bărbați și femei care au fost aleși pentru aceste călătorii. Au navigat din Insula Paștelui în Noua Zeelandă și în America de Sud și înapoi, în canoe făcute din copaci legați, fără niciun ajutor, cu excepția cerului de deasupra și a mării fără sfârșit.
De-a lungul deceniilor care stau în spatele nostru, multe suflete din generațiile mai tinere, în principal originare din America și radiate în Europa și în restul lumii, au adus noi impulsuri surprinzătoare, străduindu-se pentru pace, iubire și o relație interioară complet nouă cu natura, care, în cele din urmă, au dus la o nouă conștientizare ecologică.
Oare ar putea fi active și astăzi, într-o formă modificată, vechile impulsuri ale culturii Insulei Paștelui? Ar putea oare să se ridice din nou o cultură înfloritoare, o cultură în care calități precum pacea și cunoașterea forțelor vieții sunt susținute și educate intens într-o nouă epocă?
