Simplul a fi transcende vertical realitatea cea mai adâncă și cea mai înaltă,
de la începutul timpului, spațiului și formei.
La început era verticala. Dreptul A FI.
Abia mai târziu, când realitatea exterioară a început să capete consistență,
s-a adăugat stânga astfel definită.
Stânga a început să tot adune, îngreunându-se, a început să tragă orizontal,
într-o parte, pe dreptul a fi,
aşa încât numai împreună mai puteau echilibra Fiinţa.
Dreptul a fi a devenit dreapta Fiinţei
iar cea care şia luat numele de A AVEA ia câştigat şi ea stânga, ca parte.
De atunci, a fi își tot revendică dreptul de întreg în faţa lui a avea,
sau măcar de întâietate,
căci a avea a tot înaintat pivotând în jurul lui a fi.
Trecerea verticalei drepte în partea ei dreaptă
a descentrat fiinţa de pe Calea Dreptăţii
ce-i atrăgea privirea spre focul interior,
i-a dat diferite înclinaţii.
Răsfăţată, ființa s-a lăsat tot mai aplecată
către realitatea exterioară a lumii stângace,
cu neliniștile ei de a avea sau a nu avea darurile ce-o animă,
cu identitățile ei făcute, adăugate lui a fi,
cu bucuriile și tristețile poetice, ce n-au nevoie de odihnă.
Înclinaţiile diferite i-au format cadre diferite
prin relaţionări diferite cu sursa ei de a fi,
așa cum înclinaţia Pământului naște un anotimp sau altul
prin poziţia faţă de Soare.
Diferitele fiinţe și-au construit propriile realităţi,
exterioare,
pentru a trăi cu toate simţurile chiar lumea lor interioară,
cea dreaptă.
