Timp de secole, omenirea a fost ghidată de binecunoscuta „regulă de aur”, care face parte din legea naturală sau Logos:
Nu faceți altora ceea ce nu vreți să vi se facă vouă.
Această regulă este cunoscută și sub numele de principiul reciprocității. Când Confucius a fost întrebat odată de un discipol: „Maestre, există un cuvânt care ne poate susține pe tot parcursul vieții?”, el a răspuns imediat: Shu. În traducere liberă, aceasta înseamnă: reciprocitate! Autorul roman Seneca a tradus această reciprocitate prin iubire:
Vrei să fii iubit? Atunci, iubește!
Cu toate acestea, dacă ne uităm la calamitatea ecologică pe care omenirea și-a provocat-o singură în ultimele decenii, potrivit autorului norvegian Jostein Gaarder (1952), această regulă de aur universală nu mai poate avea doar o dimensiune orizontală; ca și cum ar fi vorba despre un „noi” și un „ei”. În cartea We Are the World (Noi suntem lumea), el susține că principiul reciprocității trebuie să primească în mod necesar o dimensiune verticală: tratează generația următoare așa cum ți-ar fi plăcut să fii tratat de generația anterioară.
Este foarte simplu. Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Și, bineînțeles, asta trebuie să includă și generația următoare. Trebuie să includă absolut pe toți cei care vor trăi pe această planetă după noi.
Nu avem dreptul să lăsăm pământul într-o stare mai rea decât atunci când am venit noi înșine să trăim acolo, susține Gaarder cu pasiune. Mai puțini pești în mare. Mai puțină apă potabilă. Mai puțină hrană. Mai puțină pădure tropicală. Mai puțin aer curat. Mai puține recife de corali. Mai puține specii de plante și animale. Mai puțină frumusețe! Mai puțină glorie și bucurie! Mult mai mulți oameni! De aceea, propune elaborarea unei carte globale privind îndatoririle omului față de generațiile viitoare. Acest lucru se face prin analogie cu Declarația Drepturilor Omului (1948). Fără îndoială, o idee sensibilă, dar o astfel de morală formulată la nivel global nu capătă cu adevărat putere decât atunci când omul realizează că trăiește pe pământ pentru a deveni o persoană animată de spirit. În acest fel, el poate contribui și la conștientizarea și reînnoirea spirituală generală.
Acest lucru nu se va întâmpla fără luptă. Omul trebuie să se retragă din centrul cosmosului și să se supună planetei Pământ. În cartea Vocea Liniștii:
Ajutați natura și cooperați cu ea, iar natura vă va considera ca pe unul dintre creatorii ei și se va înclina în fața voastră. (…) Nu râvniți la nimic. Nu vă opuneți nici karmei, nici legilor imuabile ale naturii. Ci luptați doar cu personalitatea, cu tranzitoriul, cu trecătorul și efemerul.
Această „schimbare climatică” interioară poate duce la un nou nivel de conștiință care poate fi atins datorită energiei de origine nepământeană. Această energie îi permite unei astfel de persoane reconcilierea din nou cu pământul în mod iubitor. Lao Zi se referă la această armonie restabilită atunci când face din iubire o condiție și o vede ca pe un fel de pașaport pentru participarea la această lume:
Lumea ar trebui să fie încredințată doar celor care își iubesc propriul trup ca și cum ar fi întreaga lume.
Karl von Eckartshausen (în: Forțele misterioase ale naturii) dezvoltă acest aspect. Perspectivele sale largi și pline de speranță sunt expuse cu mult deasupra oricărui dezastru:
Omul poate pătrunde în ființa cea mai intimă a naturii; el poate cerceta în profunzime atelierul ei secret; el poate folosi principiile sale pentru a da naștere la noi creații.
Hermes (citat din: Asclepius X):
Dacă omul se îngrijește pe deplin de creație, atunci el este o podoabă a cosmosului, iar pe acesta îl consideră, de asemenea, ca pe o bijuterie; atunci, pe baza armoniei părților sale constitutive, el este o lume în sine, un microcosmos. El se cunoaște pe sine însuși, el cunoaște și cosmosul, cu înțelegerea faptului că își dă seama ce se potrivește rolului pe care îl joacă, ce poate folosi și la ce trebuie să se supună.
Karl von Eckartshausen: Focul purificator al alchimiei divine
Primul om, Adam, primise un frumos veșmânt de lumină, de lumină concentrată și de forțe elementare, într-un moment în care elementele nu fuseseră încă rupte în părți separate de blestemul Paradisului, ci formau un singur element de forță. Din cauza căderii, omul a pierdut acest veșmânt de lumină. A apărut ceea ce este grosolan, tangibil. Ființa de lumină, însă, s-a retras în interiorul nostru ca o mică scânteie de lumină, un grăunte de sămânță, iar această mică scânteie de lumină speră să posede din nou, într-o zi, haina deplină a luminii, atunci când răsturnarea a fost realizată prin focul purificator al alchimiei divine.
