Am început drept creștin, m-am descoperit ca hindus, apoi m-am întors ca buddhist și cu toate acestea nu am încetat să fiu creștin.
Viața tânărului Panikkar a constat în studii și diplome în domeniul filozofiei, științei și al teologiei. Toate acestea l-au condus spre a fi învățător și lector liber profesionist în multe din Universitățile din Europa și USA. El era deja preot catolic, când la vârsta de 36 de ani s-a mutat în Varanasi, în India pentru a-și aprofunda cunoașterea în tradițiile filozofice din India. O mare parte din ce i-a mai rămas din viață și-a petrecut-o între India, California și Tavertet, un orășel de munte la poalele Pirineilor Spanioli și ultima parte din pelerinajul său continuu, prin studiu și meditație.
Dialogul dialogic
„Dialogul este viața. Dacă dialogul încetează, totul încetează.” (R. Panikkar în Pacea și dezarmarea culturală)
Multiplele mișcari de oameni și de bunuri, toate felurile de schimburi materiale și imateriale (precum cele informaționale) și diferitele stiluri de viață, forțate să coexiste împreună în curentul globalizării; toate acestea nu corespund pe nivelul relației umane cu armonioasa pluralitate care se poate manifesta într-un dialog. Prea des vedem „încurcătura sterilă a monologului”( Mistica secolului XXI – Madrid 2002).
După părerea lui Panikkar, cheia care face vie relația dintre oameni este dialogul “dia-logic”. Ce este acesta? În fiecare zi în așa-numitele dialoguri vedem doar discuții competitive, opinii ce alternează – aspecte ce sugerează idea iluzorie a unei pluralități. Această iluzie persistă și adeseori este foarte amăgitoare.
Să transformi dialogul într-o relație inocentă în afara obstacolului ideilor preconcepute, înseamnă a depăși dialectica și a aprinde creativitatea – un spațiu psihic activ în care dialogul curge singur. Ce se întâmplă în acest spațiu? Se revelează cea de-a treia cale, unindu-le pe cele două fără a anihila niciuna dintre ele. Dincolo de formă, logosul, mitul este descoperit, povestea din spatele discursului, o poveste în care cel care o povestește crede cu adevărat. Așa apar vălul credințelor, al simbolurilor care hrănesc crezurile – dar și prejudecățile. În acest punct, armele confruntării sunt oarbe și ceea ce rămâne este doar cunoașterea, așa cum este ea percepută prin ochii celuilalt.
Acest proces cere încredere; și nu acea încredere formală de tipul corect politic, ci o autentică confidențialitate. La nivel filosofic, ambele viziuni, atât cea absolută cât și cea dualistă, sunt depășite, ajungându-se la atingerea unui întreg în care procesele, relațiile și formele sunt viața însășI, iar acest întreg nefiind suma părților.
La nivelul conviețuirii sociale, de la locurile de învățământ școlar până la cele de educație, a asculta corect este ușor să înțelegem cât de fundamental este acest proces pentru dialog.
Viziunea cosmotheandrică
„Divinul, umanul și pământescul – oricum ne-ar plăcea să le denumim – sunt cele trei dimensiuni nealterabile ce formează realitatea.” (R. Panikkar – Realitatea Cosmotheandrică) Panikkar folosește limbajul grescesc pentru a vorbi despre Lume, Creator și creațiile sale, cele trei stări de existență, care în decursul timpului, au cunoscut o variate de terminologii. Bineînțeles că nu e de dorit să stârnim noi diviziuni, ci doar să-i observăm viziunea cu privire la cele trei aspecte și relația dinamică și inepuizabilă dintre ele; ele nefiind separate sau anihilate una de către cealaltă. „O secularitate sacră” o numește el. Acest lucru este o viziune inconfortabilă atât pentru logică cât și pentru conștiință. Aceste flashuri de gânduri sunt redescoperite de Panikkar datorită studierii textelor vedice. Dar o tradiție asemănătoare există și în Vest; doar să ne gândim la multiplele concepte de inspirație hermetică, regăsite în munca lui Pico dela Mirandola, din perioada Renașterii, cu al său cerc și posibilele relații dintre Om, Cosmos și Spirit.
Christophania
„Identitatea lui Christos nu este imaginea pe care i-o facem noi”, aceste cuvinte ale lui Panikkar – care a absolvit teologia cu o teză despre „Christos neînțeles de Hinduism” – inspirate din propria viață, au deschis un orizont comparabil cu cel din texetele creștine din primele secole ale erei noastre, descoperite în deșertul egiptean, în 1945, cunoscute ca textele de la Nag Hamadi:
„Niciun cuvânt nu-l poate exprima, niciun ochi nu-l poate vedea, din cauza măreției sale inaccesibile, a profunzimii sale infinite, a dimensiunilor sale dincolo de orice măsurare și a lărgimii sale de necuprins”. (Tripartite Treatise 54 vv. 13 ss.) Aici el vorbește, sau încearcă să o facă, despre sursa cea mai interioară, Alfa și Omega.
Cu profunzimea sa, Panikkar în discursul său despre Christos, include atât aspectele istorice cât și pe cele cosmice….„Plenitudinea umanității, plenitudinea divinității, plenitudinea corporalității și a materiei. Christos este simbolul a ceea ce în anumite limbaje numim absolut: un simbol al realității” (Panikkar în Ecosophy, Noua Înțelepciune). Implementarea unor astfel de reflecții, pe care Panikkar le propune creștinilor din cel de-al treilea mileniu, este cuprinsă în numele „Christophanie” (iarăși un cuvânt grecesc): Misterul încarnării și al prezenței retrezite a divinului în ființa umană.
Permințând Celuilalt să fie
Întâlnirea „dialogică” evoluează pe niveluri mai profunde, necunoscute nouă: nivelul lui „a nu ști”, dar care trece prin orice „cunoaștere” pe care putem să o avem. Aceasta este o strategie de dezarmare culturală, cum o numește Panikkar, o cale ce aduce cu ea esența păcii. Metoda este întreită. O formă a unei viziuni particulare asupra lumii (ca de exemplu cea creștină), trebuie să fie explicită, apoi poziționată în timp și spațiu, nu pentru a justifica erorile și ororile trecutului – nu pentru a fi uitate – ci pentru a descoperi de ce îngreunează dialogul nostru și disponibilitatea de a primi și a împărtași. În prezent, frica este cea care împiedică întrega comunitate vestică să dorească a-și cunoaște propria Natură, pe Celălalt și să se deschidă către cunoașterea de sine.
„Transformarea despre care vorbim nu este un proces individual. Trebuie să facem diferența între izolare și solitudine. Izolarea este blocantă, este mortală, este egoistă; solitudinea, în schimb, oferă spațiu pentru libertate, astfel încât prin a fi eu însămi, pot comunica cu alte părți din mine și vice versa… Trebuie să fiu atent la alte mișcări, grupuri, polisuri, biserici – orice grup, mic sau mare. Acesta este un element purificator. Îndată ce cineva se include într-un grup, limbajul degenerează. Când cineva din exterior îi ascultă, acela va auzi plânsetul: necredința. Motivul este simplu: dintotdeaua am vorbit între noi. Așa se generează culturile ce devin, în cele din urmă, culturi ale războiului, cum bine știm” ( Panikkar în Ecosophy, Noua Înțelepciune).
