Din vârful observatorului marin văd orizontul.
Cerul și marea par să nu aibă sfârșit.
Când începe ziua, pescărușii se pot vedea alunecând peste stânci. Cu o privire atentă, în timp clar, liniștea și transparența apei ne permit să ghicim adâncurile abisale pline de ființe, multe încă necunoscute.
Misiunea mea este recunoașterea și salvarea. După toate acestea, precum ființele maritime pe care le observ, sunt atent la marea infinită a esenței umane care se manifestă în mine.
A recunoaște necesită cunoștințe anterioare. Salvarea necesită iubire și curaj. Prin urmare, recunoașterea depinde de o memorie specială și salvarea necesită angajament în acțiune constantă. Fiecare pas pe această cale de autocunoaștere mă duce mai sus și mai adânc în această esență. Precum Hermes Trismegistus aș spune: Precum sus așa și jos. Folosesc tot ce poate fi util. Mă dedic total acestei arte – Arta sacră – adevăratul sacrificiu (din cuvintele latine „sacer” – „sacru, sfânt” – + „faciō” – „a face”).
Respir adânc, încercând să profit la maximum de amintirile mele despre alte misiuni. Observ imensa colecție a Muzeului Observatorului. Fiecare colecție corespunde unui vast catalog pe care mi l-au lăsat moștenire alți observatori. Cu toate acestea, este necesar să verific pe rând, să surprind cu ochii mei fiecare detaliu. Este ca și cum aș privi această bulă magnetică în care este scufundat sinele meu: acest microcosmos plin de amintiri, de gânduri, sentimente, acțiuni și reacții, ale mele și ale multor altora.
Dar cunoașterea nu este doar rodul gândurilor, teoriilor, lecturilor, cataloagelor. Observ că privirea mea este selectivă. Îmi place un exemplar mai mult decât altul. Simt diferite emoții când intru în contact vizual cu ele. Le ating pe fiecare, percep culori și dimensiuni diferite. Mirosul mării îmi aduce amintiri de arome. Unele mă fac să retrăiesc sunete naturale și îmi amintesc diferite ființe. Unii sunt prădători, alții sunt adevărați lucrători ai mării nesfârșite. Încerc să nu selectez gânduri și sentimente precum „bine și rău”, „corect și greșit”, „păcătos și pur”. Ideea păcatului este o creație umană, nu una divină! Este doar un obstacol, un defect trecător. Înțelesul cuvântului în latină este exact acesta: „peccatum”, din pecco + ātum = a se împiedica, a face un pas fals; a greși; a păcătui. Este un concept generat de vinovăție și de idei împărțite în perechi opuse.
În muzeu, specimenele sunt toate statice, lipsite de viață – precum este teoria despre ele. A fost o vreme când am căutat să-mi cataloghez gândurile, emoțiile și acțiunile. Mi-am dat seama că era un pur exercițiu al minții. Cuvânt mort.
De aceea încep adesea ziua scufundându-mă pentru a-i cunoaște de aproape, pentru a le vedea mișcările, viața de zi cu zi. Nimic nu este la fel de bun ca observarea fără analiză, vinovăție, frică sau orice alt criteriu, decât observarea pură. La urma urmei, după cum spune Krishnamurti, „Cea mai înaltă formă a inteligenței umane este capacitatea de a observa fără a judeca. (…) Adevărata gândire și simțire sunt situate deasupra și dincolo de contrarii, în timp ce gândirea corectă sau condiționată este oprimată de ele.”
Mă pregătesc cu atenție, gândindu-mă la securitate, dar și la cel mai bun mod de a observa viața folosind bine timpul în funcție de cantitatea exactă de oxigen pe care o transport. Tot ceea ce există în mica mea lume reflectă viața din ea. Dar trebuie să-mi recunosc limitele pentru a acționa conform pasului meu.
În singurătatea tăcută a observatorului, timpul poate fi o închisoare sau poate deschide noi dimensiuni. Pot petrece ore întregi scufundându-mă sau admirând natura de deasupra. Dar mă pot pierde și în minute citind cataloage în muzeu. Îmi dau seama că nu are rost să încerc să învăț doar din cărți și încercând să controlez tăcerea pentru a obține o mai bună autoobservare: tăcerea/liniștea vine natural, curgând fără gând.
Trebuie să fim atenți la rutină: se repetă și ne face să ne repetăm reacțiile. Când nu o observăm, devenim prizonieri ai frumuseții cerului și a mării, a soarelui și a lunii, a ființelor marine și a pescărușilor. Uităm că suntem acolo pentru a observa. Se poate întâmpla, de asemenea, ca un observator să se lase încurcat de cantitatea de cunoaștere a muzeului și să petreacă aproape tot timpul în el, fără a vedea cerul sau marea, soarele sau luna. Alții, fascinați de exercițiul scufundărilor, aproape că rămân fără aer în căutarea ființelor abisale, a culorilor și formelor acestora, a frumuseții sau a monstruozităților lor. Sunt atât de multe distrageri pe care ni le oferă lumea! A lăsa să curgă nu înseamnă a fi condescendent sau a fi distras. Înseamnă a fi atent. Fiecare observator are propriul stil, propriile povești, propriile obiective personale. Dar observarea este pur și simplu ceea ce este – fără cuvinte sau concepte. Este un pas pe drumul spre recunoaștere și salvare. A observa înseamnă a fi prezent în aici și acum. Ca grup, observăm mai multe detalii, cu mai multă claritate sufletească.
Dar “recunoaștere” și “salvare” au semnificații diferite pentru fiecare. Cuvintele nu ne descriu bine misiunea.
Așa am început să mă „cufund în observare”. În această scufundare, totul este nou! Nimic nu depinde de opinie, critică, frică sau vinovăție. Scopul este recunoașterea și salvarea. A recunoaște fiecare zi ca o oportunitate. Pentru a ne salva forțele, astfel încât să putem acționa la momentul potrivit.
De multe ori recunoașterea începe cu amintirea unei cunoașteri anterioare, văzută în catalogul muzeului. În acest caz, observ o anghilă și mă gândesc: aceasta este o anghilă. Dar știu ce este o anghilă dincolo de catalogul muzeului? Apoi mă „scufund în observare” și mă identific cu acea ființă, cu mișcările ei, cu vizuina ei, cu interesele, cu intențiile sale. Nu-i mai pun un nume. Eu doar observ. Nu-i experimentez farmecul și nici nu simt repulsie. Observ viața care se mișcă în aici și acum, curgând. Memoria gândirii nu este aceeași cu reminiscența spontană – care curge, creând momente de luciditate extremă.
Când sunt în misiune de salvare, Mă duc echipat cu instrumente în funcție de ceea ce trebuie să fac: să îngrijesc și să salvez. Pe celelalte, exemplarele sănătoase, le las să-și urmeze drumul, până când viața își indică destinația. Prădătorii nu mă atrag: nu reprezintă nimic pentru misiunea mea. Gândirea-sentimentul-acțiunea pot fi acțiuni bolnave, dar pot fi și o dinamică uitată, concatenată, armonioasă: în acest caz, această mișcare trebuie salvată.
Din observațiile mele am aflat că a avea grijă de o ființă nu înseamnă a o închide într-un acvariu, ci să-i deschizi posibilități de vindecare din propriile sale puteri. De îndată ce procesul s-a încheiat, el însuși se simte pregătit să-și recupereze libertatea în marea nesfârșită: aceasta este salvarea! Când îl văd vindecat, liber și fericit, ce bucurie, ce ușurință simt în inimă! Cunoașterea de sine care provine din observarea atentă și lejeră poate fi un instrument de vindecare și un obiect de mare plenitudine.
Astfel, când ziua se încheie, pot savura deliciile naturii de deasupra observatorului. Acolo sus, am instalat lumina unui far antic, care luminează apele până la linia orizontului – pentru mine și pentru alți navigatori trecători. Când observarea este iluminată de forța inimii care tânjește după alte dimensiuni ale conștiinței, fiecare efort este concentrat, astfel încât această lumină radiantă să se reverse în toate direcțiile pentru întreaga omenire. Aceasta este misiunea: operația salvare.
Și din acest loc, cufundat în observațiile mele, percep în mine ființele-gânduri, ființele-emoții și ființele-reacții. Le observ în fiecare moment. Fără frică, fără critici, fără autoflagelare, fără vinovăție. Cu iubire, le recunosc una câte una. Pe unele, le las să-și urmeze drumul până când știu pentru ce sunt. Pe altele, nu le mai hrănesc, pentru ca natura divină să le dizolve. Pe cele care sunt mai sensibile, le adun treptat pentru a avea grijă de sănătatea lor spirituală în doze homeopate în fiecare zi.
Acesta este modul în care, sub lumina farului sunt pregătite pentru salvarea către Marea Mare a Vieții Adevărate.
Referințe:
- Trismegistus, Hermes: Tabula Smaragadina, interpretată de Rijckenborgh, Jan van. În Gnoza Egipteană Originară, volumul I, p. 23, Lectorium Rosicrucianum, São Paulo-SP, Brazilia
- Krishnamurti, Jiddu: Cunoașterea de sine, gândirea corectă, fericirea, liniștea pp. 49-50. În: https://www.krishnamurti.org.br/index.php/correto-pensar-atencao-suspensao-pensar-quietude/
