De mulți ani încoace, mă gândesc la faptul că acest univers este atât de strălucit planificat pentru a se apăra împotriva acțiunilor neconsiderate ale omului. De exemplu, deși cosmosul pare să fie punctat cu miriade de stele, la o inspecție mai atentă se dovedește că distanțele dintre stelele individuale sunt atât de imense, încât sunt măsurate în general în ani lumină. Acest lucru lasă o ființă umană practic neputincioasă. Și deși visează să călătorească în alte sisteme solare și chiar în galaxii – ceea ce se reflectă în mod strălucit în vastitatea literaturii științifico-fantastice – aceste visuri rămân în tărâmul dorințelor neîmplinite. Căci ce vedem când ne adâncim în această literatură? Contactul cu ființe de pe alte planete se termină întotdeauna în conflicte armate. Omul dorește acest contact și se teme și mai mult de el. Prin urmare, este mai bine ca acesta să rămână un vis neîmplinit. Din fericire, distanțele măsurate în timp între omul modern și epoca dinozaurilor sunt de milioane de ani pentru că, dacă ar fi altfel, visul de a recrea aceste reptile preistorice – așa cum vedem în filmul „Jurassic Park” – ar avea șanse mari să devină realitate. Adevărat.
Omul în acțiunile sale seamănă adesea cu un copil care se joacă, care nu cunoaște, experimentează folosind diverse obiecte pentru a vedea ce va rezulta din jocul său. El este ca un ucenic de vrăjitor, trezind puteri despre care nu știe nimic.
Totuși, totul este aranjat astfel încât obiectele periculoase să nu fie la îndemâna copilului.
Da, suntem norocoși că obiectele periculoase nu sunt la îndemâna copilului, dar o imagine a unui embrion uman în curs de dezvoltare suspendat în întinderea înstelată a spațiului poate apărea în fața ochilor noștri. În figura minusculă iluminată, putem vedea o inimă care bate și o întreagă rețea stacojie de vase de sânge. Și ce vedem? Lucrul izbitor pentru ochi este fenomenul conform căruia, cu fiecare bătaie a inimii, întregul sistem circulator – în special circulația sanguină mai mică – luminează cu o strălucire luminoasă. În același moment, o scânteie strălucitoare se aprinde în capul copilului, care se stinge aproape imediat. Să privim acest fenomen de la o distanță mai mică și să încetinim puțin timpul. Scânteia se aprinde cu o lumină puternică care durează un timp, după care își pierde puterea și se stinge încet. Deci, să extindem timpul mult mai mult. Ce este această scânteie, ce scop are dacă se stinge imediat ce se aprinde? Timpul extins ne permite să observăm totul mai bine.
Scânteia se aprinde – o persoană se naște – plină de lumină, energie și bucurie. Se bucură de strălucirea luminii care o umple, e plină de energie, pentru ea, totul pare minunat, interesant și demn de știut. Ar vrea să atingă, să exploreze și să înțeleagă totul. Bucuria însoțește toate acțiunile sale. Ceea ce nu înțelege este de ce adulții din jurul lui sunt atât de serioși și nu-i împărtășesc entuziasmul, ba chiar îi rețin nerăbdarea și entuziasmul la fiecare pas. Se gândește deja să devină adult cât mai curând, pentru că nimeni nu vrea să asculte de un copil și de atâtea lucruri pe care și-ar dori să le explice. Și în sfârșit sosește acel moment – vârsta adultă. Acesta este momentul în care se întâmplă o mulțime de lucruri – un loc de muncă, schimbări importante în viața de familie, decizii ale unui adult matur; dar altceva, ceva ce tânărul nici măcar nu își dă seama. Scânteia începe să se estompeze. O poți vedea acum în ochii tânărului. El se blochează încet într-o rețea de obligații, ordine, interdicții, obiceiuri. Lumina se stinge încet. Omul în existența lui de zi cu zi, privindu-și copiii, apoi nepoții, dă din cap și se întreabă de unde a avut atâta energie și bucurie, fără aș mai aminti că la început era același. Lumina se stinge, omul moare fără să înțeleagă nimic și chiar fără să se gândească la multe aspecte ale vieții sale.
Și din nou vedem cum cu următoarea bătaie a inimii se naște o altă ființă umană. Am putea crede că acest ciclu se va repeta la infinit, dar ceva se schimbă totuși. După multe bătăi ale inimii apare o ființă umană care începe să își pună întrebări, să se întrebe despre sensul vieții sale. Și apoi o alta care caută foarte activ răspunsuri. Și, în cele din urmă, există o scânteie care arde puternic, iar la un moment dat lumina ei se răspândește într-o mare explozie de strălucire în capul întreg. Ochii copilului se deschid, gura se deschide în prima suflare a nou-născutului om nou.
