Am adus o micuță plantă în mâini și,
cu blândețe i-am spus despre noua sa casă.
În liniște, micuța plantă mi-a vorbit,
veselă și răbdătoare,
cu un calm deplin.
Am îmbrăcat-o într-o vază albă, mare, cu flori,
făcută din apă de râu, foc și lut.
Și-a stins setea cu apă și lumină
și și-a întins ușor ramurile către cer.
Stătea calmă într-un colț,
nu conta ora din zi
nici dacă era însorit, ninsoare sau ploua.
Pentru oricine se apropia de ea,
planta asculta cu atenție,
cu bunătate și afecțiune,
și lumina, fără judecată, orice primea, ajutându-i pe toți să se cunoască pe sine, pe parcurs.
Aparent nemișcată, dar mereu în mișcare,
cu un ritm pe care numai natura îl știe.
Pe măsură ce planta se înălța,
să respire aer mai subțire și mai pur,
se înfingea mai adânc în umiditatea pământului-mamă,
împletindu-și rădăcinile, pentru a atinge minerale și ființe vii.
Iarna, micuța plantă nu a luptat cu frigul,
bucurându-se de cerul albastru și de munții înzăpeziți.
Primăvara a devenit strălucitoare,
împodobită cu frumoase flori curcubeu,
expirând un parfum suav.
Absorbea soarele de vară și, în baldachinul său verde,
împrospăta oboseala tuturor celor care treceau pe acolo.
Toamna, s-a îmbrăcat în aur și roșu.
Fructele ei coapte colorară pământul,
eliberându-și semințele minuscule,
răsărind puternic oriunde cădeau.
Micuța plantă nu s-a născut nici n-a murit vreodată;
ea trăiește în secret în inimile noastre.
Are nevoie doar de ce este necesar,
nici exces, nici lipsă a ceva.
Suntem ca lumina acestei micuțe plante
și, uniți, noi devenim grădina
care înflorește în inimile noastre.
În acest fel, pe măsură ce înaintăm pas cu pas,
fraternitatea ia naștere pe drum,
ducând la singura sursă de iubire și apă
care-i transformă pe toți, transformând întreaga umanitate.
