A scrie despre subiectul chipurilor lui Dumnezeu pare, la prima vedere, cam prezumțios. Ne cunoaștem și ne înțelegem pe noi înșine, ca ființe umane și ca umanitate? Și din moment ce toată lumea se grăbește să menționeze cuvântul „Dumnezeu”, acesta a căpătat un grad considerabil de uzură în timp.
În căutarea unui răspuns – fie că este vorba despre conceptul de Dumnezeu sau de relația omului cu Dumnezeu – ajungem la prima relatare despre creație din Biblie, unde omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Se pare că există o legătură esențială între „om” și „Dumnezeu”. Totuși, dacă ne uităm la omul de astăzi, cu toate fațetele lui cunoscute, ne putem întreba dacă este într-adevăr acesta „om”.
Și totuși, ceva din omul originar, așa cum sugerează Scripturile, este ancorat în fiecare dintre noi, imperceptibil și încă în mare parte inconștient. Dacă vrem să ne vedem fața, avem nevoie de un omolog care să ne descrie sau de o oglindă în care să ne privim. Corpul nostru poate fi și el un fel de oglindă: ne arată ceea ce suntem: senzațiile noastre, gândurile noastre, durerile noastre și altele. Acest punct de vedere este susținut de traducerea cuvântului „om”. În greacă, „om” se spune „anthropos”, iar „anti” și „tropos”, sunt traduse literalmente prin: ” cel care s-a întors”. [1]
Doctrina secretă mistico-teosofică iudaică – Kabbala – oferă o modalitate de a ne apropia de înțelegerea relației noastre cu Dumnezeu și cu noi înșine.
Gershom Scholem, cercetător în Kabbala, scrie: ” Divinitatea în acțiunile sale apare ca unitatea dinamică a Sefiroților, care formează arborele Sefiroților”, iar omul mistic – nu este altceva decât figura ascunsă a divinităţii însăşi.
Pot rezuma aici pe scurt ce înțeleg kabbaliștii prin Sefiroți. La origine, acestea sunt cele zece numere primitive care se află la baza a tot ceea ce este faptic. […]
Sefiroții sunt puterile care compun Divinitatea activă, prin care – în limbajul kabbalist – ea capătă un chip. Chipul ascuns al lui Dumnezeu – ‘anpin penima’in – este momentul vieții în Dumnezeu care este întors spre noi și care, în ciuda oricărei ascunderi, capătă o formă.” [2]
Traducerea termenului „Kabbala” ne poate oferi, de asemenea, piste pentru considerațiile noastre. Cuvântul în sine înseamnă „ceea ce a fost transmis”. Deci, dacă cineva dorește să primească ceea ce a fost transmis, trebuie să existe un organ capabil să îndeplinească această sarcină. Și tocmai acolo suntem în general blocați. Pentru că în adâncul sufletului, un căutător simte că tocmai acest gen de organ îi lipsește. Este esențial să îl avem, dar pare că fie suferă, fie doarme în adâncul ființei noastre. Am putea spune chiar că: suntem „sărăciți spiritual”. Nu este vorba despre inteligență, atât de des lăudată și „vândută” astăzi. Veriga lipsă este ceva diferit, care este încă obscur.
Să revenim la oglindă. În fiecare dimineață, oglinda ne arată ceea ce mai trebuie să ajustăm, reglăm, „să lucrăm” ca să putem începe ziua satisfăcător. Ne pregătim, apoi ne întâlnim cu semenii noștri în viața de zi cu zi, îi înfruntăm. Procedând astfel, ni se cere în mod constant să armonizăm forțe și energii.
Facem experimențe și, dacă sunt bune, beneficiem de ele. Experimentăm soarta, în ceea ce ne privește și privindu-i pe ceilalți și continuăm să plutim în schimbare constantă la suprafața vieții până când… da, până când prin toată această structură de încurcături aparent insolubile, ne pătrunde o „radiație” ciudată, chiar dacă doar pentru un scurt moment.
Provine aceasta de la organul dispărut care zace adormit în noi? Atunci apar întrebări mai profunde, ca de exemplu la începutul scrierii kabbalistice Sohar (scrisă în Castilia, Spania, la sfârșitul secolului al XIII-lea). Întrebarea este de cea mai mare importanță: Cine sunt eu?
Traducerea cuvântului ebraic „Sohar” este „strălucire radiantă”. O lumină poate străluci într-adevăr din Scriptură către cititor. Pare să reflecte o strălucire profund familiară sufletului, pe care s-a așezat de-a lungul timpului o masă amorfă. Cu toate acestea, straturile din această „masă” pot fi considerate și o patină valoroasă. La urma urmei, viața ne-a purtat până în punctul în care noi să simțim ceva din acest organ lipsă. Putem simți că ceva „se transmite”, ni se aduce aminte de „celălalt din noi”.
Un proverb evreiesc spune că secretul mântuirii se numește amintire; aici, în sensul a ceva care este în interiorul nostru și care continuă să se ridice în conștiință, ca o geamandură ținută sub apă care tinde să se ridice deasupra liniei de plutire, ca lumina care străpunge întunericul sau o floare de lotus înrădăcinat într-o mlaștină bogată în nutrienți și crescând în sus din adâncurile nevăzute, în cele din urmă străpungând suprafața și ajungând la înflorirea deplină. [3]
În dialogul său Menon, Platon numește fiecare aspect adevărat al conștiinței o anamneză, adică o amintire, o viziune pură a ideilor, spre deosebire de memoria ca act rațional al unei „memorii”, al unei tehnici. Traducerea latină a cuvântului memorie – recordatio – conține latinescul „cor” (inimă). Aici cuvântul indică deja direcția în care poate fi găsită soluția.
În această direcție merge și limba ebraică. Inima („lew”, compus din semne „lameth” și „beth”, cu valori numerice 30 și 2 = 32) cunoaște 32 de căi (cele 22 litere ebraice și cei zece Sefiroți). Acestea sunt căile care duc din această lume în lumea cealaltă, lumea divină.
Inima pompează sânge în tot corpul. Sângele este „nefesh”, sufletul corporal, „prima lumină”. Când nefesh este amenințat, mersul celor 32 de poteci spre Kether (către coroană), la origine este de asemenea ameninţat.
Kether este Sefira cea mai înaltă din care emană totul. Ea simbolizează unitatea din care se formează caracterul dublu al următorilor doi Sefiroți și din care provin toți ceilalți Sefiroți. Ultima Sefira este numită Malchuth, numele înseamnă împărăție. Această sefira Malkuth reprezintă lumea noastră. Sarcina omului este să returneze în sfârșit împărăția lui Dumnezeu, Coroana.
Mai exact, coroana este formată din trinitatea superioară a Sefiroților. Din aceasta curge o unitate de șapte ori dedesubt. Împreună, ele formează arborele vieții. Noi oamenii experimentăm ultima Sefira, Malkuth (un alt nume pentru ea este Shechina).
Lumea noastră este lumea activității. Când este bună, este o activitate care completează legătura, unirea cu Unul, Coroana, Sefira Kether. Calea trece deci prin cei 7 Sefiroți, cele 7 „săli” sau „palate”, prin cele de 7 ori 7 ceruri. Pe această cale, omul se descoperă pe sine, își descoperă întregul său divin. În a opta zi, intră în cele din urmă în a 50-a sală, paradisul. Aceasta este casa lui, dorința lui arzătoare l-a condus aici. [4]
– [1] Man – AnthroWiki
– [2] Gershom Scholem, Von der mystischen Gestalt der Gottheit [Despre forma mistică a divinității], Suhrkamp Verlag, p.32.
– [3] Claudia Törpel, Man denkt nur mit dem Herzen gut [Gândim bine doar cu inima], Perseus Verlag, Bâle.
– [4] literatură de Friedrich Weinreb
