Un nobil din Persia :
În această dimineață, grădinarul meu a pălit de frică:
” Stăpâne, o clipă, te rog „. A venit alergând.
” În tufa aceasta de trandafiri, tăiam un lăstar după altul.
Și când m-am întors și m-am uitat, Moartea sinistră stătea acolo.
Am rămas uluit și am fugit în altă parte, dar tot i-am văzut mâna amenințându-mă.
Stăpâne, cu calul tău și cu viteza zeilor, lasă-mă să plec
Până la Isfahan, unde voi putea ajunge înainte de căderea nopții.
În după-amiaza aceasta, mult după ce a plecat,
În parcul cu cedri, am întâlnit Moartea.
„De ce”, am întrebat-o în timp ce aștepta acolo,
— Azi-dimineaţă, i-ai provocat slujitorului meu o asemenea frică?
Ea a răspuns surâzând: „Nu este o amenințare, desigur,
Ceea ce ți-a pus pe fugă grădinarul. Am fost doar surprinsă
Să găsesc, dis-de-dimineață, aici, încă în serviciu, un om
Cel care, chiar în această seară, mă va întâlni în Isfahan”. [1]
Povestea – sau poezia – vorbește despre un grădinar și moartea. Nu despre un grădinar oarecare, ci despre Grădinarul, cineva aparent familiar și cunoscut nouă. Ni se povestește despre un om nobil, un om de rang înalt, pentru care grădinarul taie lăstar după lăstar în grădina de trandafiri.
Pentru un candidat pe calea spirituală, acest lucru este foarte clar. Nu suntem oare și noi aleși să tăiem lăstar după lăstar în grădina de trandafiri a Domnului nostru?
Povestea ne privește așadar. La urma urmei, acest grădinar suntem noi.
Când tăiem trandafirii în grădina de trandafiri, dacă nu rămânem concentrați și privim înapoi, există moartea, moartea noastră. Adică, tot ceea ce ne leagă personalitatea de preocupările și atracțiile acestei lumi și o face supusă acesteia.
Acest lucru ne îngrijorează, ne simțim amenințați. Reacția noastră naturală ca indivizi este să dorim să evităm inevitabilul cu orice preț.
Mai târziu în acea zi, nobilul întâlnește Moartea în parcul de cedri. Parcul de cedri indică puterea credinței, asemenea cedrilor din Liban, cu care este construit templul (al înțelepciunii) lui Solomon. Apare atunci că nobilul nu se teme de Moarte, dimpotrivă, ca exemplu de pace interioară, intră în conversație cu ea. El stă departe de soarta grădinarului și nu se supără pe Moarte. El este neutru. Prin urmare, putem considera nobilul ca un simbol al sufletului nou (originar).
Ascultând impulsul „bătrânului eu”, grădinarul nu poate scăpa de destinul său.
Dacă, odată cu conștiința noului suflet trezit, i-ar fi cerut sfatul domnului său, i-ar fi dat puterea și înțelepciunea de a-și accepta destinul.
Rudolf Steiner afirmă acestea în legătură cu intervenția destinului în viața unei persoane:
„Ceea ce conține destinul omului vine doar într-o mică parte din conștiința obișnuită, aceasta rezidă în cea mai mare parte în inconștient. Dar tocmai prin dezvăluirea a ceea ce este destinul vedem cum ceva inconștient poate fi adus la conștiință. Cu fiecare aspect al destinului său dezvăluit omului, el aduce în tărâmul conștiinței ceva ce era anterior inconștient.”
Prin această „punere în lumină” devenim conștienți de faptul că în viața care are loc între naștere și moarte, destinul nu este fix; ne amintim viața între moarte și următoarea naștere”, adaugă Steiner. El continuă:
„Discuând această referire la experiența umană cu privire la soartă, se poate dezvolta o abordare validă a relației dintre senzorial și spiritual. Cine vede destinul domnind peste om, este deja în spiritual. Pentru că soarta nu are nimic natural.”
Pieter Nicolaas van Eyck (1887-1954)
P.N. van Eyck a fost timp de decenii profesor de limbă și literatură olandeză, o autoritate la Universitatea Leiden. A devenit celebru ca poet și critic și a fost un intelectual influent care a influențat opinia la nivel național. Acest poem este unul dintre cele mai cunoscute din istoria literară olandeză. Ea provine din tradiția sufită orientală [2] (de unde și referirea la orașul persan Isfahan) și a fost introdusă în Europa de Vest de către poetul, pictorul și cineastul francez Jean Cocteau (1889-1963) prin romanul său Le Grand Écart (Marea întorsătură, 1923), tradus în olandeză sub titlul De Grote Vergissing. Van Eyck a creat apoi o variantă care a rezonat puternic în regiunea noastră lingvistică. Trezirea unei noi conștiințe a sufletului (aici personificată de nobilul persan) este o temă centrală în opera lui Van Eyck.
Când Van Eyck a început să guste viața, a amenințat să se cufunde în frumusețea pământească precum într-un „gol de plăceri pentru totdeauna neîmplinite” în care a căutat mai întâi în zadar valori esențiale care să dea și „un sens simțurilor”. În cea mai mare parte, acestea sunt experiențe pe care poetul le recunoaște după fapt drept „jocul deșertăciunii”. Dar odată ce a redescoperit sufletul, „luminosul” sau „sufletul central al luminii”, el știe că nu există mântuire în afara propriei sale ființe. Deci multe lucruri se schimbă pentru el. În noua sa viziune asupra lumii, acesta se luminează și radiază o strălucire superioară. Poetul vede prin el că „toate lucrurile sunt legate în Unitate”. El găsește confirmarea acestui lucru în poemele mistice ale lui Ioan al Crucii, în care se cântă unitatea cu divinitatea. Dumnezeu ocupă cu siguranță locul central în viața poetului:
„Dumnezeu vrea să fiu fericit ca ființă umană”.
Pentru el, lumea nu mai este pustiu, gol și haos. Dimpotrivă, este plină de „plinătatea divină”. Lumea este o manifestare a lui Dumnezeu sub forma sau, conform unei celebre formule a lui Spinoza: „Deus sive natura” [3] .
Din 1920, Van Eyck l-a inclus pe Spinoza în poezia sa. În experiența lumii ca manifestare a lui Dumnezeu, dualitatea dintre pământ și cer a dispărut definitiv. Poetul își învinge și singurătatea, acum când conștiința eului devine o conștiință a unității. Adoptând pe deplin aceste concepții spinoziste, el a atins maturitatea deplină în domeniul poetic. El trece prin încercări și erori. El poate depune apoi mărturie despre „fericirea de a fi unul în toți”, apoi trebuie să accepte cu resemnare dezamăgirile vieții de pe acest Pământ. Acest ultim punct dă naștere unui vers frumos, des citat, în colecția Inkeer (căință):
Cel care și-a înțeles suferința ca pe o necesitate veșnică,
Nu caută ajutor sau mângâiere pentru umanitatea lui învinețită,
Nu se poate plânge de durerea capriciilor și vicisitudinilor,
Nici de rănile aduse fără milă sufletului său,
Din care umanitatea lui suferă o durere ascuțită.
În ultima parte a vieții sale, poetul ajunge la o descriere concretă a destinului omului în această existență: autorealizarea sufletului, prin contemplarea lumii create ca revelație a frumuseții lui Dumnezeu în natură sau în lume.
Cu toate acestea, mărturisește această „nouă viață” cu unele rezerve, așa cum o demonstrează aceste rânduri binecunoscute:
„Cu toate acestea, această nouă viață aici-jos nu este o realizare;
Nicio casă temporară nu poate ascunde lipsa,
Care se agață doar de ceea ce ne este luat.”
Sufletul aspiră la ceea ce este luat din el aici jos; tânjește după „partea cealaltă” unde se află pământul binecuvântat și unde își va atinge plinătatea, eliberată de cătușele pe care i le impune corpul. Totuși – și aceasta este contradicția de durată la Van Eyck – omul-suflet nu trebuie să meargă „acolo”, nici în „partea cealaltă”, ci „aici”, ca titlul ultimei sale colecții. Mesajul poetului este foarte clar în acest sens: îndepliniți sarcina pe care v-o impune viața pe pământ, sarcină pe care nu trebuie să o cauți. Așteaptă și vezi „ce așteaptă viața de la tine”.
Astfel sufletul își găsește odihna și trăiește „binecuvântat în acest lucru unic, adică momentul”.
Surse:
[1] Traducere în engleză de Ronald Langereis © 2009 din olandeză De Tuinman en de Dood de P.N. van Eyck (1887-1954) care a preluat tema romanului Marea întorsătură de Jean Cocteau. Mătușa ta pe o plută de lemn: grădinarul și moartea (oils-well.blogspot.com)
[2] Jalaluddin Rumi, Masnavi
[3] ‘Deus sive natura’ în latină „Dumnezeu sau natura” în Etica lui B. Spinoza.
