Fericirea

O trăsătură esențială a fericirii este că cei care o au nu o pot pierde.

Fericirea

Calculul fericirii este un mod al economiștilor de a măsura venitul ideal de care o persoană are nevoie ca să fie fericită. Aspectul său inovator constă în faptul de a considera că mai mulți bani nu echivalează neapărat cu mai multă fericire. Venitul ideal ar depinde în cele din urmă de locul în care omul trăiește și de personalitatea fiecăruia. Desigur, intră în joc factorii precum confortul și siguranța, dar ei pot varia în funcție de valoarea pe care o acordă fiecare – aceasta putând fi influențată de valoarea care este atașată acestor lucruri în mediul în care trăiește acea persoană.

Considerând dualitatea, deja clasică, între ceea ce este „material” și ceea ce este „spiritual” (dualitate, care este mai mult didactică, decât adevărată), este sigur că, dintr-o perspectivă spirituală, fericirea nu poate fi circumstanțială. Nu este vorba despre atingerea unor scopuri în viață, cum ar fi să ai un loc de muncă bun, o familie bună, o poziție socială bună, sănătate și lucruri asemănătoare, ci mai degrabă să descoperi ce a mai rămas atunci când totul îți este luat.

Pentru cei care merg pe o cale spirituală, pare să nu existe altă alternativă decât să luăm în considerare chestiunile din această perspectivă. Oamenii care ignoră problemele spirituale au dreptul să considere bunăstarea sau „calitatea vieții” ca fericire. Cu toate acestea, cei care merg pe o cale spirituală sunt fericiți cu foarte puține, căci o caracteristică esențială a fericirii este că cine o are nu o poate pierde: trebuie să fie o posesie deplină și constantă.

Fericirea pentru diferiți filosofi

Cei mai importanți filosofi ai istoriei (chiar și cei considerați practicanți sau împotriva misticismului) sunt de acord că fericirea trebuie să fie o stare completă. Este și cazul filosofului grec Aristotel, secolul al IV-lea î.Hr. În Etica nicomahică, el afirmă că într-adevăr ființele umane au nevoie de multe lucruri pentru a fi fericite (un venit bun, prieteni buni, o reputație bună, etc.), dar afirmă, de asemenea, că aceste lucruri vor contribui la fericirea cuiva doar dacă cineva are virtuți morale și discernământ – pe care le învață din practică. În consecință, tinerii nu pot fi fericiți sau morali, căci ei nu au experiență și sunt dominați de pasiuni; oamenii săraci nu pot fi nici fericiți, nici morali, pentru că trebuie să-și facă griji pentru supraviețuire. Adică, în viziunea lui Aristotel, fericirea nu este pentru toată lumea. Pentru grecii antici, era destul de firesc să creadă acest lucru.

Dar Aristotel susține că, chiar dacă ar depinde de bunurile materiale, fericirea nu este ceva ce se poate pierde, deoarece pentru ca un individ să o piardă, ar trebui să facă o greșeală; dar dacă este fericit, este pentru că este virtuos și are discernământ; și dacă este virtuos și are discernământ, nu face greșeli.

Viziunea aristotelică despre fericire contravine gândirii creștine, care consideră că ființa umană este o ființă căzută tinzând în mod firesc spre rău: o ființă incapabilă să ajungă la adevărata virtute și, prin urmare, depinzând în întregime de Dumnezeu. Această situație ar putea fi inversată numai în cazul în care persoana răspunde chemării divine, iar cei care L-au urmat pe Dumnezeu vor fi umpluți de El într-o manieră de neconceput.

Augustin, filosoful și teologul secolului al V-lea A.D., a spus că harul lui Dumnezeu este irezistibil. Aceasta înseamnă că, dintr-un anumit punct, nu este vorba despre credinciosul care vrea să „slujească lui Dumnezeu”, ci despre faptul că nu poate face altfel. Ea ar fi și fericirea completă, deoarece provine de la Dumnezeu, dar în acest caz, ar fi total independentă de circumstanțe.

Despre această problemă, filosoful german Gottfried Leibniz (1646-1716) a scris în al său Discurs Metafizic (§14) că, dacă deodată lumea întreagă ar fi distrusă, inclusiv corpul ei material, și numai sufletul și Dumnezeu ar rămâne, relația sufletului cu Dumnezeu va rămâne neatinsă.

Fericirea și spiritualitatea

Cei care caută împlinirea spirituală, recunosc că le lipsește fericirea, dar dacă a fost necesar să rămână incerți pe toată durata căutării, fără niciun semn care să indice că se află pe calea cea bună, aceasta ar însemna a cere prea mult unei ființe umane.

În Evanghelia după Ioan, Iisus i-a spus lui Nicodim:

Vântul bate unde vrea, și îi auzi zgomotul, chiar dacă nu știi de unde vine sau unde se duce. Acest lucru se întâmplă tuturor celor născuți din Spirit.  (Ioan 3: 8)

Istoria creștinilor timpurii oferă exemple incredibile despre cum acționează ceva inexplicabil în oameni. Să luăm în considerare doar cât de departe au putut să meargă pentru ceva în care credeau: de la bătaia din închisoare, la auzitul mereu a știrilor despre ultimul apostol omorât. Sărăcia era cea mai mică dintre probleme. Acesta este un comportament de neînțeles pentru standardele umane, întrucât regula generală este să caute plăcerea și să se scape de durere. Poate că erau cu toții nebuni și fanatici, dar dacă acesta ar fi fost cazul, nu ar fi putut vorbi despre etapele căii pe care le-au mărturisit atât de clar, așa cum au făcut-o în epistolele Noului Testament și în documentele descoperite la Nag Hammadi în 1945.

În Bhagavad Gita, Krishna (care avea să-i dezvăluie mai târziu lui Arjuna natura sa divină) este chiar mai precis în ceea ce privește fructele spiritualității. El enumeră calitățile unui yogin pur și îi descrie gândirea:

Acțiunile nu întemnițează pe cineva care a renunțat la acțiuni prin yoga și care și-a tăiat îndoielile prin cunoaștere. (BG 4:41 )

„Sinele” în discuție este mult căutatul Atman al tradiției spirituale indiene. Substratul final al ființei, Atman este principiul divin care se află în tot, numit de asemenea, adevăratul sine, spre deosebire de sinele fals, care constituie personalitatea egotică a ființei umane în starea sa adormită. A te deține, prin urmare, înseamnă a depăși natura particularizată a sinelui fals și a sta în conștiința universală a adevăratului sine – care este, a atinge Atman.

În această etapă, se spune că acțiunile efectuate de individ sunt de alt fel: nu sunt destinate să-i aducă beneficii de sine, ci se întâmplă spontan, fără calcul, fără anxietate, cu conștiința lui sau a ei stabilită în Atman. Această „renunțare la acțiuni” înseamnă să te eliberezi de karmă – lanțul de cauze și efecte care ține ființele umane ca prizonieri.

În cele din urmă, întrucât cunoașterea rezultată din noua conștiință este o cunoaștere a esenței lucrurilor și nu doar din manifestările lor, este ca o sabie care taie îndoielile și incertitudinile tipice ființelor umane. Persoana împlinită spiritual nu se întreabă de unde a venit sau unde va merge, care este sensul vieții sau despre alte întrebări de acest fel. Acestea sunt întrebările căutătorilor, dar nu ale celor care sunt angajați în ceea ce au experimentat deja.

Fericirea este posibilă

Având în vedere toate aceste declarații și socoteli cu privire la fericire, este puțin probabil să nu fim de acord că fericirea este cu adevărat de dorit și demnă de a fi considerată ca scop final al vieții. Cu toate acestea, au existat întotdeauna îndoieli că se poate realiza ceva de acest fel.

Totuși, aceste îndoieli sunt tocmai reacțiile egoului la speranța plenitudinii, o speranță pe care egoul o interpretează ca fiind o amenințare, deoarece constă în

dizolvarea particularismului, tipic personalității umane. Greșeala egoului constă în identificarea sa cu acest particularism. De aici încercarea de a stabili un „calcul al fericirii”, pentru a-și potoli dorința naturală de împlinire, rămânând sub control, deoarece el poate calcula încă fericirea.

Fericirea devine posibilă de îndată ce plinătatea nu mai este o amenințare pentru sine. Și devine reală de îndată ce eul devine conștient de adevărata sa identitate, cufundat în plinătatea sa.

Distribuie acest articol

Imagine prezentată:

Data: octombrie 15, 2019
Autor: Grupo de autores Logon
Fotografie: Pixabay CCO

Imagem em destaque: