Cu toții avem libertatea de a fi sau de a nu fi. Înseamnă că avem posibilitatea, potențialul interior de a trăi în armonie cu legile universului. Prin ‘univers’ nu mă refer doar la lumea materială așa cum o cunoaștem noi, ci la întregul lumii vizibile și invizibile, în care totul este împletit și legat.
Avem acest potențial interior magnific, dar cum funcționează el oare în viața noastră de zi cu zi?
Cuvântul „libertate” nu ne lasă oare un gust amar în gură când ne uităm la practica noastră zilnică? Nu am devenit noi sclavii moderni ai unui sistem economic foarte distructiv?
Acum câțiva ani, când mă uitam la filmul ‘Inimă nebună, am fost impresionat de versurile unei melodii [1] care era interpretată de personajul principal ‘Blake răul’, un cântăreț country eșuat. Iată o parte din versuri:
Mergeam unde nu trebuia,
Să văd pe cine nu ar trebui să văd;
Făcând ceea ce nu ar trebui să fac;
Fiind cine nu ar trebui să fiu.
Este amuzant cum căderea se simte ca zborul
Pentru o vreme.
Aceste versuri [2] conțin multă experiență de viață, multă înțelepciune. Această propoziție este mai ales exactă la fața locului: “Este amuzant cum căderea se simte ca zborul pentru o vreme …” Credem că zburăm către scopurile noastre, dorințele noastre, sensul vieții noastre autofabricat. Ceea ce nu știm este că a cădea e ca și a zbura. Dar apoi, cu umor negru și simț al realității, vine inevitabilul „pentru puțin timp”. Lovim pământul. Dualitatea realității pământești ne împrăștie visele, ne rupe aripile. Există cineva pe care să-l pot învinovăți? Da, pe mine însămi. Mergeam unde nu trebuia,
să văd pe cine nu ar trebui să văd, să fac ceea ce nu ar trebui să fac și să fiu cine nu ar trebui să fiu. Atunci întrebarea este: unde să merg și cine să fiu?
Trebuie să mergem într-un anumit loc pentru a fi liberi? Răspunsul este: da și nu. Ei bine, asta nu ne ajută prea mult. Problema este că dacă o înțelegem în mod obișnuit – trebuie să-mi fac valiza și să călătoresc în Tibet – atunci răspunsul este ‘nu’. De ce? Ei bine, pentru că ne luăm mereu cu noi și se întâmplă ca tocmai noi să fim propriul gardian al închisorii.
Dar partea cu Da? Unde să merg ca să fiu liber? Răspunsul afirmativ ne conduce în ape foarte diferite. Se pare că libertatea nu înseamnă eliberarea ‘sinelui’, ci eliberarea de ‘sine’ sau de ‘ego’. Dacă conștiința egocentrică este transformată în conștiință (micro)cosmică, atunci putem ajunge în apele Vieții.
Unde se găsesc aceste ape ale libertății? Iisus Christos a spus despre sine că nu are unde să-și întindă capul. [3] Realitatea sa, nivelul de vibrație al conștiinței sale, era cu mult peste condițiile pământești. În acest sens, câmpul său energetic nu putea niciodată să găsească o stare de rezonanță, de armonie, în împrejurările dualiste pământești. Nu avea unde să-și pună capul. Dar de asemenea a spus: “Împărăția mea nu este din această lume.”[4] Și bineînțeles, în înalta sa realitate, guvernată de către legea Iubirii universale, lucrurile erau foarte diferite; acolo își putea pune capul. Iisus Christos ne-a invitat să ne alăturăm lui în realitatea sa superioară. El a vrut să elibereze adevărata ființă umană din închisoarea ei, să elibereze sufletul-spirit de elemente. În acest sens, răspunsul la întrebarea, ‘Ar trebui să merg undeva ca să fiu liber?’, este da!
Când ne-am săturat de mizerie și suferință, de cruzime și război, când ne-am săturat de noi înșine, putem merge undeva să trăim în libertate și armonie? Ar trebui să conectăm această întrebare cu versul “Eram cine nu ar trebui să fiu.” Cine sunt și cine ar trebui să fiu?
Aceasta nu este o întrebare ușoară. O ființă umană este un system foarte complicat. Mai întâi, trebuie să luăm în considerare că suntem constituiți dintr-o parte muritoare și o parte nemuritoare. Partea muritoare este personalitatea noastră, partea nemuritoare o numim microcosmos. Dacă ne focusăm asupra părții muritoare, vedem că acea parte este o compoziție foarte complexă. Cu toții avem o personalitate cvadruplă în care își are reședința o conștiință-eu triplă. Dacă vrem să înțelegem mai multe despre noi înșine, trebuie să cercetăm această triplă conștiință-eu sau ‘ego’.
Dacă ne comparăm personalitatea cu o mașină, atunci “eul” nostrum este șoferul. În general, noi nu suntem foarte conștienți despre conștiință-eu a noastră că nu este un centru de operare unificat ci constă în trei centre de conștiință separate care interacționează haotic. În cartea sa “Omul Nou care vine”, Jan van Rijckenborgh oferă o descriere clară a acestora. O puteți găsi în capitolele ‘Natura închisorii umane’ și ‘Nu există punte între omul natural și cel spiritual’.
Avem un centru de conștiință în cap, acesta fiind conectat cu posibilitățile noastre mentale. Găsim cel de-al doilea centru de conștiință în inimă, fiind în legătură cu sentimentele și emoțiile noastre. Cel de-al treilea nucleu de conștiință este localizat în pelvis.
Acest al treilea centru este nucleul fundamental și cel mai primitiv al conștiinței noastre egocentrice și este legat de instinctele și impulsurile noastre. Acest al treilea ego este doar despre supraviețuire și satisfacerea dorințelor. Fiecare persoană este echipată cu un astfel de ego triplu, iar acest lucru ne pune într-o poziție destul de dificilă. Este ca și cum ar fi trei șoferi în mașină. Atunci când capul vrea să se întoarcă către dreapta inima interferează și trage volanul spre stânga. Apoi, pentru a face haosul complet, al treilea ego ia măsuri și pune mașina în marșarier.
Încotro ne îndreptăm? Omenirea a încercat să rezolve această problemă apelând la educație și cultură. Dar dificultatea rezidă în faptul că numai egourile din cap și inimă pot fi educate și cultivate.
Al treilea ego rămâne mereu ‘sinele care se întreține’, fiara brutală care trăiește după principiul supraviețuirii celui mai apt. Pentru oamenii cultivați, pentru oamenii care trăiesc după idealuri înalte și se străduiesc spre bine – și presupun că cititorii acestui articol fac parte din acest grup – acest al treilea ego este o sursă infinită de tristețe și dezamăgire. Ne-am dori să ne închidem ochii față de el, să-i negăm existența și să ne ascundem în spatele culturii noastre. Dar aceasta nu este o soluție. Istoria omenirii, scăldată în sânge, o dovedește. Pentru a ajunge la o evaluare obiectivă a noastră, pentru a atinge o adevărată cunoaștere de sine, trebuie de asemenea să acceptăm această parte din noi înșine.
Cred că este evident că o astfel de ființă egocentric haotică nu poate atinge vreodată libertatea. Ar fi pur și simplu prea periculos pentru întreaga creație. Libertatea poate fi acordată doar celor care își pot gestiona libertatea într-un mod responsabil. Indiferent câte cărți a citit vulpea, dacă o eliberăm între găini, rezultatul este sigur. Sunt, atunci, toate eforturile omenirii în zadar? Aceasta este tot ce există? Mâinile noastre vor fi întotdeauna pătate cu sângele altora? Nu, există o soluție! Există o cale către libertate; există o cale către eliberare!
Posibilitatea eliberării nu poate fi găsită în partea noastră trecătoare, în personalitatea noastră, ci în partea nemuritoare, în microcosmosul nostru. Există ușa către libertate! Când deschidem această ușă, deschidem posibilitatea unei totale transformări a conștiinței noastre.
Problema este că nu suntem conștienți de microcosmosul nostru, prin urmare, îi ignorăm existența și începem să construim pe o bază greșită, pe „piatra” greșită. Piatra greșită este tripla conștiință-eu; aceasta este ‘Blake răul’ care se află în noi toți. Acum vă rog să acordați atenție unui citat mistic din Biblie:
Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului aleasă și scumpă; și cine se încrede în El nu va fi dat de rușine. [5]
Poate că nu este ușor de înțeles, dar ceea ce se transmite este aceasta: există o piatră spirituală de temelie; aceasta este centrul, inima microcosmosului. Dacă începem să construim pe această piatră, vom reconstrui templul uman sacru în care trăiește Spiritul. Atunci vom deveni adevărate ființe umane, atunci vom fi transformați din ființe umane bestiale în ființe umane spirituale. Atunci vom fi liberi.
Piatra spirituală de temelie, central microcosmosului, este o comoară în care imaginea adevăratei ființe umane este păstrată ca moștenire sacră. Despre această imagine se poate spune că “Dumnezeu a creat omul după propria sa imagine”[6]. Când descoperim această comoară pierdută în noi înșine, atunci facem ceea ce trebuie să facem. Când această imagine își recapătă puterea și revine la viață, când este însuflețită, atunci vedem pe cine ar trebui să vedem: pe adevăratul nostru Sine!
Atunci putem spune cu fericire:
M-am dus unde ar trebui să merg și acum sunt cine ar trebui să fiu!
[1] https://www.youtube.com/watch?v=RX4-U2r4lS0
[2] https://www.lyricsondemand.com/soundtracks/c/crazyheartlyrics/fallinandflyinlyrics.html
[3] Matei 8:20
[4] Ioan 18:36
[5] 1 Petru 2-6
[6] Geneza 1:27
