În momentele importante de cotitură, vremurile impun sintetizarea înțelepciunii diferitelor tradiții pentru a realiza următoarea etapă în dezvoltarea superioară a umanității.
Dacă fiecare individ continuă să aprofundeze calea în propria tradiție până când sursa primordială devine recunoscută, punctul comun devine și el vizibil.
Accesibilitatea textelor spirituale din surse antice până în prezent continuă să crească. Un căutător se confruntă cu o abundență care poate declanșa cu siguranță sentimente copleșitoare. Dar nu există oare un fir al Ariadnei, o busolă care să ne ghideze prin toate acestea?
Se pare că această abundență de scrieri din Est și Vest se datorează digitalizării din ultimii ani, iar într-o anumită măsură acest lucru este cu siguranță adevărat.
Dar dacă ne uităm cu adevărat în istorie, vom vedea că a existat întotdeauna un schimb între tradițiile spirituale, mult mai intens decât s-ar putea crede. Călătoriile necesare au durat poate mult timp, dar au avut loc.
Se știe că în Alexandria antică, tradițiile indiene și chiar chineze au putut să facă schimb de idei cu filosofia și spiritualitatea culturilor din jurul Mediteranei și s-au fertilizat reciproc. În schimb, scrieri creștine au fost găsite atunci când peșteri care fuseseră sigilate timp de secole au fost deschise în China.
Se știe, de asemenea, că Nagarjuna (sec. al II-lea), marele maestru indian, s-a ocupat de Aristotel – astfel încât Aristotel a avut o influență semnificativă asupra învățăturilor budiste.
Budismul Zen își are originea în China. Învățăturile s-au răspândit în Japonia – și s-au schimbat. Cu câteva decenii în urmă, budismul Zen s-a răspândit din Japonia în lumea occidentală – și s-a schimbat. Din lumea occidentală, acesta are un efect asupra budismului Zen din Japonia și China, ceea ce provoacă o altă schimbare.
Există un vechi proverb care spune: „Ne găsim unul pe celălalt, ne conectăm prin ceea ce avem în comun. Dar creștem împreună prin diferențele noastre.”
Amestecul dintre creștinism, islam și iudaism din Andaluzia în Evul Mediu a avut consecințe de anvergură până în Renaștere. În această „renaștere” a culturii, Marsilio Ficino și Giovanni Pico della Mirandola, pentru a numi doar două exemple, au presupus că toată spiritualitatea se bazează pe adevăruri comune, universale – și că acestea pot fi găsite de cei care caută înțelepciunea. Una dintre numeroasele consecințe ale acestui fenomen a fost înființarea Academiei din Florența, unde s-a explorat această sinteză a tuturor religiilor.
Putem simți energia eliberată de o astfel de „fuziune”? Și ce înseamnă aceasta pentru vremurile noastre? Nu avem oare mare nevoie astăzi de o astfel de „renaștere” a culturii? Multe dintre vechile obiceiuri nu pot fi pur și simplu continuate, iar această situație ne pune în fața unei provocări. Este nevoie de ceva absolut nou – și este important să nu uităm că acest nou trebuie să se bazeze pe vechi pentru a fi stabil.
Ceva nou – și aici o sinteză a tuturor religiilor și spiritualității – se va confrunta întotdeauna cu forțe persistente care doresc să păstreze „puritatea” religiei și orientării spirituale specifice.
Vom vedea că esența acestor forțe conservatoare, apărătoare ale tradițiilor, are și ea justificarea sa – la fel ca și dorința profundă de a vedea totul într-o lumină nouă, de a descoperi totul din nou și din nou. Ele sunt cei doi poli ai unei singure forțe dinamice.
Să analizăm un exemplu al unei astfel de sinteze a forțelor interioare, a esenței profunde a diferitelor tradiții – care au colaborat pentru a face posibilă o dezvoltare al cărei rezultat a fost mai mare decât suma lor.
Să ne imaginăm momentul inițierii lui Christian Rosenkreuz, așa cum este descris de Rudolf Steiner.
Putem interpreta relatarea lui în sens literal, adică ca fiind un eveniment real, sau o putem înțelege ca pe o metaforă, ca pe o imagine a forțelor care acționează în fiecare individ și în umanitate în ansamblu. Ambele perspective sunt la fel de valabile pentru eficacitatea și dezvoltarea sufletelor noastre.
Și să luăm în considerare relevanța acestui eveniment, în special astăzi – pentru noi – și pentru lume și umanitate în aceste vremuri.
Rudolf Steiner explică (Neuchâtel, Septembrie 27, 1911 Prima prelegere – selecție):
Originea curentului rozacrucian datează din secolul al XIII-lea.
Într-un loc din Europa s-a format o lojă înalt spirituală, un colegiu format din douăsprezece persoane remarcabile care absorbiseră întreaga înțelepciune spirituală a timpurilor străvechi și a epocii lor. –[ …] douăsprezece spirite remarcabile care s-au unit pentru a promova progresul omenirii.
Șapte membri ai Colegiului celor Doisprezece au putut privi înapoi la cele șapte curente ale vechii epoci de dezvoltare a umanității din Atlantida și la ceea ce a supraviețuit sub forma acestor șapte curente. Dintre aceste șapte individualități, fiecare a putut face fructuos doar un singur curent pentru acea vreme și pentru prezent.
Celor șapte li s-au alăturat alte patru personalități […], care puteau privi înapoi la ceea ce omenirea dobândise din […], înțelepciunea din cele patru perioade culturale post-atlantice.
Al doisprezecelea era cel mai intelectual dintre ei, care trebuia să cultive în special științele externe.
Aceste douăsprezece individualități […] au lucrat împreună pentru a forma o imagine de ansamblu. Un punct de plecare pentru o nouă cultură […] la mijlocul secolului al XIII-lea.
Cu toate acestea, punctul de plecare al unei noi culturi a fost posibil numai pentru că un al treisprezecelea [ca discipol] a intrat în mijlocul celor doisprezece.
El era o personalitate care se încarnase în timpul Misterului de pe Golgota. În încarnările ulterioare, se pregătise pentru misiunea sa printr-o minte smerită, printr-o viață ferventă dedicată lui Dumnezeu. Era un om cu un suflet deosebit, un om pios, profund mistic, care se născuse cu aceste calități și nu le dobândise ulterior.
Fiecare individ [din cei Doisprezece] s-a dedicat unei singure părți a creștinismului. Scopul lor era să unească diversele religii într-o singură mare unitate. Ei erau convinși că toată viața spirituală era cuprinsă în aceste douăsprezece curente – și fiecare a lucrat cu elevul pe măsura abilităților sale.
Scopul lor era să realizeze o sinteză a tuturor religiilor, dar erau conștienți că acest obiectiv nu putea fi atins prin intermediul vreunei teorii, ci prin impactul și experiența reală a vieții spirituale. Iar acest lucru necesita o educație adecvată a celui de-al treisprezecelea.
În timp ce puterile spirituale ale acestui al treisprezecelea [în această educație] au crescut la infinit, puterile sale fizice au scăzut complet. El trăia numai pentru dezvoltarea spirituală, pentru care primea inspirație de la Cei Doisprezece. În el se reflecta înțelepciunea Ceilor Doisprezece.
Apoi s-a produs un eveniment care nu putea avea loc decât o singură dată în istorie. Era unul dintre evenimentele care pot avea loc atunci când forțele macrocosmice – datorită roadelor pe care un astfel de eveniment ar trebui să le producă – acționează împreună.
După câteva zile, corpul celui de-al treisprezecelea a devenit complet transparent, iar el a fost ca și mort timp de câteva zile. Cei doisprezece s-au adunat atunci în jurul lui la anumite intervale. Toată cunoașterea și înțelepciunea curgeau din gurile lor în acele momente. În formule scurte, asemănătoare rugăciunilor devoționale, ei și-au revărsat înțelepciunea asupra celui de-al treisprezecelea, în timp ce acesta zăcea acolo, ca și mort.
Cel mai indicat este să ne imaginăm cei doisprezece înconjurând în cerc pe cel de-al treisprezecelea. Această stare s-a încheiat cu trezirea sufletului celui de-al treisprezecelea, ca un suflet nou. El trăise o mare transformare a sufletului său. Era ceva în el, ca o renaștere completă a celor douăsprezece înțelepciuni, astfel încât cei doisprezece înțelepți puteau învăța ceva complet nou de la tânăr. Dar și corpul său era înviorat într-un mod pe care nimic nu-l putea compara cu această înviorare a corpului complet transparent. Tânărul putea acum să vorbească despre experiențe complet noi.
În decursul câtorva săptămâni, al Treisprezecelea a redat toată înțelepciunea pe care o primise de la Cei Doisprezece, dar într-o formă nouă. Această formă nouă era ca și cum ar fi fost dată de însuși Christos. Ceea ce le-a revelat era ceea ce Cei Doisprezece numeau creștinismul adevărat, sinteza tuturor religiilor.
Ca urmare a muncii rozacrucienilor [în perioada următoare], corpul eteric al lui Christian Rosenkreutz a devenit mai puternic și mai influent de-a lungul secolelor.
Toate puterile minunatului corp eteric al individualității din secolul al XIII-lea au rămas intacte. Și același corp eteric subtil a iluminat și a strălucit din nou din lumea spirituală prin noua încarnare a lui Christian Rosenkreutz, individualitatea din secolul al XIV-lea. Astfel, din corpul eteric al lui Christian Rosenkreutz emană o mare putere, care poate avea un efect asupra sufletului și spiritului nostru.
Sarcina noastră este să cunoaștem aceste forțe. Și către aceste forțe apelăm noi, ca rozacrucieni. […] Puteți fi siguri că cea mai mică muncă a sufletului vostru va rămâne acolo pentru eternitate.
Următoarea încarnare a lui Christian Rosenkreuz este descrisă în Fama Fraternitatis din 1614.
Într-un fel, evenimentul inițierii se repetă – acum descris într-o călătorie în jurul Mediteranei. Și aici are loc o aprofundare și o realizare a impulsului christic prin întâlnirea cu cele mai profunde căi spirituale ale lumii din acea vreme.
Christian Rosenkreuz intenționa să meargă la Ierusalim pentru a-și aprofunda credința creștină. Dar nu a ajuns niciodată acolo, ci s-a dus mai întâi la Damasc, apoi la Damcar, în Egipt și, în final, la Fez, în Maroc. Toate acestea erau bastioane ale spiritualității la acea vreme.
Christian Rosenkreuz a călătorit prin întreaga lume cunoscută și, în decursul a cinci ani, a absorbit toată înțelepciunea vremii – din toate tradițiile cunoscute.
După întoarcerea în Europa, el a luat ucenici și a început activitatea propriu-zisă a rozacrucienilor.
La momentele de cotitură importante, vremurile necesită sintetizarea înțelepciunii diferitelor tradiții pentru a realiza următoarea etapă în dezvoltarea superioară a umanității. Acest lucru este demonstrat de evenimentul inițierii lui Christian Rosenkreuz, așa cum este descris de Rudolf Steiner.
Modurile de acțiune ale „Colegiului celor Doisprezece” aveau diferite forme de exprimare, dar esența lor provenea din unitatea aceleiași origini. Pe baza originii lor absolute, ei erau capabili să lucreze împreună, în ciuda diferențelor care existau între ei.
Poate fi foarte inspirator să ne întrebăm ce înseamnă acest lucru pentru noi astăzi. Nu ne aflăm și noi astăzi într-o situație în care se întâlnesc o mare diversitate de tradiții și învățături spirituale? Nu ne confruntăm cu probleme în multe domenii pe care le putem rezolva doar împreună – și nu este diviziunea spirituală una dintre ele?
Putem recunoaște fundamentul primordial din care totul emană și se dezvoltă în diversitatea căilor și diferențierea necesară?
Putem recunoaște și aprecia alte căi – și totuși să urmăm propria noastră cale spirituală cu sinceritate?
În adâncul ființei noastre, suntem una. Când privim formele exterioare și credințele și identificările noastre cu o interpretare respectivă a unei tradiții, ne este greu să ne unim. Dar dacă fiecare individ continuă să aprofundeze calea în propria tradiție până când sursa primordială devine recunoscută, punctul comun devine și el vizibil.
Esența forțelor conservatoare și păstrătoare este „dorința de a nu fi distrase” în procesul lor de aprofundare. Și acest lucru este necesar.
În Evanghelia după Maria Magdalena, o scriptură din secolul al II-lea, acest lucru este exprimat în următoarele cuvinte – și ele înseamnă o protecție importantă a conștiinței individuale împotriva inundării cu prea multe învățături spirituale diferite:
Pacea să fie cu voi! Căutați pacea mea. Feriți-vă ca cineva să nu vă rătăcească cu cuvintele: „Uitați-vă aici, uitați-vă acolo!” Căci Fiul Omului este în voi. Urmați-l!
Când ceva de o asemenea profunzime se deschide cu adevărat, putem recunoaște: această bază este fundamentul tuturor și al tuturor lucrurilor.
Polaritatea, dualitatea dintre concentrarea asupra propriului drum și deschiderea către noi influențe se dizolvă. Ambele sunt prezente în același timp.
Atunci vom ști cine suntem cu adevărat – și nu vom mai avea nevoie de o identitate iluzorie care provine din identificări alese de noi înșine. Atunci va fi posibil să ne odihnim într-o „știință a neștiinței”. Nu este ușor să găsim acest spațiu, care este liber de concepte, inclusiv de concepte spirituale.
Toate aparențele pot fi atunci văzute ca aspecte ale unei realități mai profunde. La suprafață, fenomenele par aparent separate – iar privite din adâncuri, din ființa cea mai interioară, care este ca lumina, există o unitate care include diferențierea.
Această nouă conștiință recunoaște direct, „din prima mână”, ceea ce este scris în Corpus Hermeticum:
Cea mai nobilă materie este aerul,
cea mai nobilă parte a aerului este sufletul,
cea mai nobilă parte a sufletului este nous [sufletul-spirit],
cea mai nobilă parte a nous este Dumnezeu.
Din această perspectivă, care este perspectiva din miezul cel mai profund, există doar diferite stări de compactare – nu mai există separare, ci mai degrabă diversitatea diferențierilor, desfășurarea Unului.
Și să privim înaintea noastră: prin această viziune, se deschide o cale, o posibilitate de a ne întoarce, care este în același timp o pătrundere în nou – de la esență la esență la esență.
Cu cât ne apropiem mai mult de esența cea mai profundă, cu atât devine mai evidentă adevărata bază comună, cu atât devin mai evidente posibilitățile unei interacțiuni fructuoase între diferite tradiții.
William Blake (1757-1827) pare să indice unitatea fundamentală a tuturor lucrurilor, când spune:
Să vezi o lume într-un grăunte de nisip
Și un rai într-o floare sălbatică,
Să ții infinitul în palma ta
Și eternitatea într-o clipă.
