Cine sunt eu?
La această întrebare se poate răspunde:
Sunt domnul X sau doamna Y. Am o anumită vârstă și o anumită pregătire. Am aceste atribute, aceste calități, aceste defecte și aceste caracteristici. Sunt brazilian, de origine africană, argentinian, orice…
Dar întrebarea rămâne mereu: care este adevărata identitate a ființei mele. Cine sunt eu?
Încă de la o vârstă fragedă au început să apară în mine sentimente, gânduri și dorințe. Nu-mi amintesc exact când am început să am convingeri despre anumite lucruri, să înțeleg că cred sau nu în anumite idei, sau de ce am simțit nevoia de a mă simți în siguranță într-un anumit grup prin hainele și limbajele pe care le foloseam, mai ales cu prietenii și persoanele din cercurile mele sociale.
Pe parcursul adolescenței mele, nu mi-a fost niciodată clar de ce am decis să iau o anumită înfățișare, sau când am început să caut o plăcere sau alta, sau ce mi-a provocat durerea și pericolul pe care îl simțeam.
Nu am putut spune cu exactitate când am început să am îndoieli cu privire la ceea ce mă identificam cu adevărat.
Căutam în mine însămi motivele pentru care spuneam anumite lucruri, de ce eram interesată sau nu de anumite situații. Totul era foarte confuz pentru mine.
Apoi a urmat o fază mai matură a tinereții, o fază în care am început să iau contact cu diferite curente de gândire, să-mi perfecționez exprimarea verbală și să mă identific cu anumiți profesori, autori, filosofi, artiști și oameni politici. Îmi amintesc bine că am început să caut răspunsuri convingătoare, chiar și pentru a mă stabili în cercurile mele sociale și pentru a mă asigura cine sunt cu adevărat. Dar erau încă gânduri foarte nebuloase. Îmi doream cu adevărat să mă cunosc la un nivel mai profund.
CE ESTE CUNOAȘTEREA DE SINE?
Apoi, în reflecțiile mele, am dat peste termenul „cunoaștere de sine” ca și cum ar fi fost un semn magic. Am simțit nevoia de a înțelege acțiunea sa în mine, aproape ca o nevoie netransmisibilă. Am căutat în filosofie, în psihologie, în literatură.
Atunci, într-o conversație cu niște tineri, cineva foarte special pentru mine, mi-a făcut cunoscut următorul citat:
„Cunoașterea de sine este fundamentală în căutarea interioară, dar nu este ceva ce provine din studiul cărților sau din mișcările intelectuale bine organizate în care învățăm despre sinele nostru. Toate acestea au o importanță relativă. Cunoașterea de sine este o certitudine intimă și personală care se naște din prezența forței Spiritului în întregul nostru sistem interior, în sângele și în sufletul nostru. Este prezența vie a forței Spiritului care circulă în însuși sufletul nostru, ca o posesie reală și recunoscută.”
Apoi am început să înțeleg. Cunoașterea de sine nu este un atribut automatizat al conștiinței umane, ci o forță vie care conduce și permite o conștientizare crescândă a propriei persoane. Este vorba despre steaua personală, despre ceea ce este cineva cu adevărat, fără etichete, fără imagini false despre sine, fără sub sau supraevaluare de sine.
Atunci când căutăm o înțelegere mai profundă a noastră, trebuie să începem prin a ne observa mai îndeaproape adevărata noastră stare, caracterul nostru și dorințele noastre cele mai intime. Trebuie să observăm intențiile din spatele acțiunilor noastre, adevăratul nostru caracter și, din această observație, să generăm o evaluare onestă a ceea ce suntem cu adevărat.
Când ne observăm gândurile și adevărurile care se ascund în spatele tuturor lucrurilor, trebuie să ne gândim nu numai la noi înșine, ci și la semenii noștri și la persoanele din cercurile noastre cele mai apropiate și mai intime. Atunci putem începe să vedem că există un întreg spectru de imagini despre noi înșine, despre ceilalți, despre societate, despre lume și despre umanitate. Aceste imagini sunt construite în câmpurile fertile ale imaginației noastre, prin intermediul unor concepte și idei, ale căror origini nu le cunoaștem întotdeauna.
Ele se nasc fără ca noi să știm clar care este originea sau natura lor. Pur și simplu acceptăm ceea ce vine din mediul nostru extern și construim, fără să ne punem întrebări, idei din aceste experiențe.
Și toată această mare de idei se conformează treptat în imagini și imagini de sine despre care concluzionăm că sunt fie noi înșine, fie alții.
Conștiința egocentrică este făcută fără nicio profunzime. Ea construiește pseudo-adevăruri, le crede și are încredere în ele într-un mod inconștient. Suntem credincioși nevinovați în lumea interioară pe care o lăsăm să crească și să ne controleze. Acest cadru este întărit de noi înșine pe parcursul vieții noastre. Clasificăm, încetul cu încetul, ceea ce pare mai real și mai adevărat.
Toate acestea se datorează faptului că ceea ce își dorește cel mai mult ființa noastră este siguranța. Și în dorința noastră de securitate, adaptăm o imagine a noastră cât mai reală posibil.
Dar oare este totul adevărat?
Sunt oare toate acestea: această lume pe care o construim, tipul nostru, moștenirea noastră familială, ideile noastre despre oameni și locuri, cu adevărat bazate pe adevăruri incontestabile?
Nu ne putem oare îndoi de toate acestea?
Suntem cu adevărat personalitatea pe care credem că o avem?
În siguranța trecătoare a vieții noastre, ne folosim de tot felul de adevăruri mici și fragile pentru a putea reduce la tăcere cea mai puternică voce din noi: incertitudinea vieții și teama de moarte.
Astfel, psihicul nostru, al nostru „eu sunt” se agață de o narațiune fragilă de a fi cineva, de a fi un „eu”.
Dar întrebarea rămâne: ce știu cu adevărat despre mine însumi?
La această întrebare se poate răspunde doar atunci când nu mai stabilim ca adevăruri interioare lumea imaginilor, ideilor și conceptelor create de noi înșine; când reușim să ne eliberăm de toate acestea și să deschidem un spațiu de liniște în noi înșine, să coborâm la baza sentimentelor noastre, la rădăcinile caracterului nostru, ale inimii noastre, unde găsim centrul a ceea ce suntem cu adevărat.
Iar atunci când reușim să deschidem acest spațiu al tăcerii, în care confuzia ideilor, conceptelor, imaginilor și dorințelor nu mai este prezentă, vom putea, în consecință, să atingem seninătatea care vine din baza centrală a ceea ce suntem cu adevărat. Și vom fi cu siguranță surprinși să constatăm că ceea ce suntem, nu reprezintă nicio postură, nicio formă de autoprotecție pentru natura ființei noastre.
Atunci vom fi liberi, pentru că sinele originar, pur și adevărat nu este legat de niciun gând, de nicio relație, de nicio idee.
Putem spune atunci că adevărata cunoaștere de sine nu este nici conținut, nici idee, nici concept abstract.
Adevărata cunoaștere de sine nu are niciun nume și nicio identificare cu lucruri efemere și exterioare. Ea este tăcere; calm și detașare.