Acest vers din Divina Comedie a lui Dante ne vorbește despre o forță primordială care învăluie totul, universul și toate ființele. Această iubire este perfectă și eternă, curgând ca un curent luminos care permite o transformare interioară, permițându-ne să ne conectăm cu cea mai profundă și mai adevărată parte a noastră, a celorlalte ființe umane și cu întreaga creație.
Cuvântul iubire este, fără îndoială, unul dintre cele mai folosite, cântate, puse în poezie și rostite.
În viață, se întâmplă cu siguranță oricui să se îndrăgostească de un ideal, de o persoană sau de o meserie. Această pasiune, adesea numită dragoste, este o emoție care răspunde unei nevoi umane profunde de a umple un gol perceput în sine și de a atinge ceea ce se simte ca lipsind.
Îndrăgostirea, determinată inițial de un mare entuziasm, devine adesea parțială, fragmentată, divizată, incompletă, imperfectă și se poate transforma într-o dorință de posesie și control, dezvăluindu-se astfel ca un miraj.
Ne întrebăm atunci dacă a fost vreodată cu adevărat iubire.
Cum a putut ceea ce era menit să fie etern și inepuizabil să devină ceva parțial? Oare toată această iubire nu era decât un sentimentalism bine mascat? Dar atunci, ce este iubirea?
Se pare că orice experiență din această lume duce la o realitate dură: nu cunoaștem iubirea.
Încă… trebuie să fi existat un moment în viață când ceva ne-a atins inima, făcându-ne să intrăm în contact cu această forță; ceva care ne-a făcut întreaga ființă să vibreze, dându-ne un impuls atât de viu încât întreaga noastră existență a devenit doar o căutare febrilă condusă de această dorință profundă…
Ce ne determină să căutăm iubirea sau să încercăm să o manifestăm?
Platon spunea în Simpozion că forța misterioasă a iubirii este căutarea celeilalte jumătăți din noi înșine, deoarece ne percepem ca fiind incompleți, căutând să recreăm ființa originară prin dăruirea de sine.
Ca ființe umane, suntem divizați, lipsiți de o parte de care simțim profund nevoia și, de asemenea, separați de acea stare de integritate în care toate ființele erau „complete”.
De această realitate simțim constant o dorință profundă, o pre-amintire care ne conduce într-o căutare.
Împinși de această neliniște și incapabili să experimentăm o satisfacție cu adevărat durabilă și completă pentru această nevoie profundă, ne lăsăm seduși de o mie de iluzii. Nimeni și nimic nu va umple vreodată cu adevărat acel gol pe care trebuie să avem curajul să îl înfruntăm.
Doar atunci când încetăm să evităm durerea nostalgiei, precum moliile care caută frenetic lumina, putem observa ceea ce percepem ca fiind gol și, în cele din urmă, putem scoate la iveală acea parte (Celălalt din noi) conectată cu Întregul. De acolo poate începe călătoria către o nouă direcție, atât în afara, cât și în interiorul nostru.
Experiențele de îndrăgostire și iubire între ființe umane sunt absolut esențiale pentru a experimenta limitele și părtinirea și pentru a încerca să ne ridicăm deasupra iluziilor.
Astfel, este posibil să devenim din ce în ce mai conștienți de egocentrism și să ne deschidem pentru a ne dărui Celuilalt, abandonând frica.
Reflectați în ochii persoanei iubite, ne simțim ca niște ființe mai bune – necunoscute chiar și nouă înșine -, înțelese și acceptate; descoperim părți din noi care ne dezvăluie esența. Această senzație, chiar dacă este temporară, ne permite totuși să savurăm o stare transcendentă.
Iubirea este această condiție: o forță activă care pătrunde, învăluie și penetrează totul – viața însăși – fiecare celulă a noastră.
În prezent, percepem doar reflexia ei palidă, în timp ce uneori primim sclipiri de conștiință care ne luminează viața. Astfel, conștiința noastră se poate înălța pentru a percepe existența unei lumi superioare și a legilor sale eterne. Pentru a o cunoaște cu adevărat, poate că este nevoie de a fuziona cu ea. Să ne abandonăm complet pentru a redeveni una cu această sursă inepuizabilă.
Atunci vom descoperi că, prin natura sa, iubirea trebuie să se propage, ca o forță care acționează centrifug și nu centripet, adică, prin particularitatea sa inerentă, se întoarce în mod necesar spre celălalt.
Dar cine este acest celălalt?
Binecunoscutul motto evanghelic: „Iubește-ți aproapele”, se referă atât la lumea din jurul nostru, cât și la acea parte esențială din noi înșine care este „mai aproape decât picioarele și mâinile noastre”. Cu toate acestea, se uită adesea că fraza continuă cu „ca tine însuți”, adică „cu acele caracteristici și abilități care sunt ale noastre”.
Cât de bine știm cu adevărat cine suntem?
Condiționarea din partea părinților, școlii și societății – precum și conștientizarea talentelor, posibilităților și valorii noastre – influențează ceea ce gândim despre noi înșine; nemulțumiți sau exaltați de trăsăturile noastre fizice sau de caracter. Această judecată ne ține închiși în iluzie în cadrul unei idei fictive despre identitatea noastră.
Dacă am putea să ne oprim și să lăsăm loc tăcerii pentru a intra în contact profund cu inimile noastre – acolo unde locuiește acea parte uitată conectată la Iubirea Unică – am fi siguri că nu există nicio imperfecțiune acolo pentru acest centru din noi; nu există nicio judecată, nicio teamă.
Am putea înțelege că în această unitate cu inima suntem perfecți exact așa cum suntem – că nu există nicio eroare în noi, ci doar judecăți și condiționări pe care le putem abandona pentru a lăsa cârma unei Înțelepciuni superioare.
În fața privirii Iubirii nu există judecată; nu există separare; Iubirea iubește; ea se emană pe sine: în forța sa, ea include totul – chiar și umbrele existenței umane. Iubirea îmbrățișează totul în imensitatea sa.
Datorită focului său pur, totul poate fi transformat pentru a elibera ceea ce este mai dens și încă ne mai reține, pentru a ne permite Libertatea absolută – pentru a deveni parte integrantă a acestei perfecțiuni, a acestei totalități.
O purificare este necesară pentru ființele umane și rezistențele lor egocentrice. Așa cum paiele trebuie arse pentru a elibera ceea ce este esențial, la fel trebuie să se pornească într-o călătorie interioară care să dizolve legăturile – indispensabilă pentru a înțelege cu adevărat Iubirea și legile sale.
Astfel se întâmplă în alchimie „solve et coagula”: procesul care constă în dizolvarea unei substanțe doar pentru a o reuni într-o nouă formă. Acest lucru este necesar pentru crearea pietrei filosofale, astfel încât plumbul existenței pământești să poată fi transformat în aurul nemuririi.
Iubirea este cel mai mare proces creativ – transformator și generator – în care totul în univers este imersat, solicitat și împins la acțiune, astfel încât planul propus să poată fi realizat.
Iubirea este o lege căreia „tot universul i se supune”.
Descoperirea a ceea ce suntem cu adevărat face parte din călătoria de transformare necesară pentru a învăța cum să ne iubim pe noi înșine – partea profundă din noi care ne acceptă imperfecțiunile și umbrele – știind că, așa cum a spus Iisus: „Nimeni de aici nu este bun”.
Astfel, nu putem decât să-l îmbrățișăm pe Celălalt – toți ceilalți – ca fragmente ale unei singure umanități care caută Iubirea la fel de mult ca noi; să nu uităm – suntem aici pentru a învăța cum să o facem.
Nu mai este înspăimântător să ne pierdem pe noi înșine împreună cu orice prezumție de a ști cine suntem – să ne lăsăm transformați de această Forță a Iubirii în timp ce ne abandonăm treptat rezistențele.
În această renunțare, primim în schimb Iubirea care cuprinde totul; iartă totul; ne eliberează de orice atașament.
Totul capătă o nouă valoare; o nouă viziune devine posibilă.
Iubirea există acolo unde nu mai există frică; acolo unde nu mai există frică, există libertate.
