Stăm pe plajă – doar tu și eu.
Lumina zilei plutind încet înspre amurg, soarele strălucind încețoșat
din spatele norilor pufoși, în timp ce își revarsă lumina la sfârșitul zilei …
Contemplând valurile.
Intrigant. Fascinat.
Fără adiere.
Marea este calmă, fără niciun val.
Aerul, îngreunat de-o liniște adâncă, delicioasă tăcere.
Și totuși sunt valuri. Întotdeauna răsar.
Imperceptibile uneori, dar totuși, valuri.
Știți vreodată să nu fi existat?
Ați fost vreodată la țărm și să nu fi găsit niciun val?
Cele de azi sunt minuscule, infime, nesemnificative. Blânde.
Și doar „vin”. De nicăieri, din nimic.
De „niciunde”.
Din calm se înalță ușor, și-ncântător se-ncolăcesc chiar deasupra lor,
scânteiază o clipă, iar mai apoi se dizolvă-n nisip.
Nimic ce s-arate că au fost acolo – dar știm că erau.
Mă gândesc la val, cu mirare.
Ca la un mesager silențios, un transportator, un transformator,
Purtând ceva imperceptibil.
Rotind, schimbând, iar mai apoi lăsând să dispară …
Și mă gândesc și la iubire. Iubirea ce vine de nicăieri.
Dintr-o sursă ce n-o putem vedea, n-o putem atinge, simți ori mirosi.
De „niciunde”.
În inima noastră, iubirea se-aprinde și se ridică atât de delicată-ntr-un val.
Scânteiază cu bucurie, cu recunoștință.
Se încolăcește în sine pe dinăuntrul nostru.
Se schimbă – și apoi, dispare.
Nimic ce s-arate că a fost acolo – dar noi știm.
Mă gândesc la noi – așezați pe nisip.
Mesageri tăcuți, transportatori.
Primind ceva, schimbându-l în ceva perceptibil.
Perceperea unui val de iubire, savurând-o în inimile noastre.
Simțindu-i rostogolirea și magica scânteiere în noi.
Lăsând-o să se scurgă apoi ……
Știind că a fost acolo – și că va fi din nou.
Știind că nu ne este permis s-o păstrăm, s-o deținem.
Mă gândesc la un transformator
(Și mă gândesc la noi.)
La oameni – la rasa umană.
Trebuie să ne schimbăm, să ne transformăm, să transfigurăm.
Și-abia atunci suntem cu adevărat valuri.
Valuri ale vieții umane.
