Odată am avut un coșmar.
Stăteam în fața unui ținut vast care se întindea în toate direcțiile și căruia nu-i puteam vedea orizonturile.
Era un soare arzător care strălucea fără milă, făcând ca apa să fie puțină și viața insuportabilă. Și mai era, de asemenea, un întuneric adânc, ca o noapte fără stele și fără lună, care înghițea totul.
Acest spațiu nesfârșit era acoperit cu nisip și pietre, ciulini și spini, vegetație rară și întortocheată care adăpostea șerpi, scorpioni, păianjeni și miriapode, care pândeau în umbră și vânau insecte și rozătoare mici.
Topografia era extrem de neregulată, cu grămezi de stânci care conturau orizontul cu vârfurile lor oscilante. Prăpastii neașteptate apăreau cu crevase și peșteri care promiteau să dezvăluie măruntaiele pământului.
Trebuia să străbat singur acest pământ, plângând în soarele arzător și bâjbâind în noaptea întunecată. Mersul prin acest deșert cu peisajul său spinos și această vale a umbrelor a fost dureros, lăsându-mă la mila zgârieturilor, a căderilor și a rănilor. În crăpăturile și micile ascunzișuri, animalele veninoase se pregăteau să muște și să înțepe.
Apoi, am observat o scânteie de lumină care strălucea liniștită în față. Pe măsură ce înainta, șerpii își retrăgeau colții, rocile însele își pierdeau marginile ascuțite, iar spinii se transformau în flori moi și parfumate. Păianjenii, scorpionii și miriapodele au venit să întâmpine lumina, în comuniune cu celelalte animale mici, apucând urma de rouă binecuvântată pe care lumina rătăcitoare o lăsa în urmă.
Am recunoscut imediat speranța pe care trebuia să o urmez și mi-am amintit cuvintele sacre despre un păstor care purta un toiag care îi consola pe toți. Nu mi-ar lipsi nimic. Aș fi pe câmpuri verzi și o apă minunată mi-ar reîmprospăta sufletul. Bunătatea și îndurarea se vor instala în mine și nu voi mai simți niciodată setea sau foamea. Și când voi merge prin valea umbrei morții, nu mă voi teme de niciun rău.
Cu toate acestea, m-a izbit dilema – cum să traversez un teren atât de accidentat și să nu mă tem de vreun rău? Cum să merg și să nu mă rănesc, când mă împiedic de înălțimi și prăpastii, agățându-mă de marginile stâncoase și de cactuși? Cum să rezist la această lumină orbitoare și la întunericul impenetrabil?
Un astfel de mers necesita un angajament de credință complet, absolut și necondiționat. Dar cum puteam să manifest această încredere de nezdruncinat?
În timp ce mintea mea se zbătea în căutarea unui răspuns, inima mea îngheța la posibilitatea de a pierde din vedere scânteia de lumină. Cu toate acestea, oricât de departe ar fi progresat lumina, ea era încă la îndemâna mâinilor și picioarelor mele.
Încercam să rezolv ghicitoarea, când un sfinx a trecut pe lângă mine și mi-a spus batjocoritor: „Descifrează-te sau te voi devora”. În acel loc improbabil, am petrecut un timp nedefinit și chinuitor reflectând asupra credinței adevărate.
Dintr-o dată, înțelegerea a strălucit ca o lumină din interior și am înțeles că trebuia să trec prin valea umbrelor cu ochii închiși, pentru că nu exista o credință mai mare decât aceasta.
Când am închis ochii pentru a face primul pas, mi-am dat seama că vedeam cu ochiul meu interior câmpuri verzi și luxuriante. Apă vie se revărsa din inima mea și iubirea îmi zâmbea. M-am trezit din coșmar și am părăsit deșertul iluzoriu al existenței mele; întunericul fricilor și al ignoranței mele a plecat.
Am găsit calea interioară, luminată de lumina strălucitoare și nepieritoare, din care emană credința absolută, speranța și iubirea. Această cale duce la oaza inimii, unde ne așteaptă Eternitatea.
