La 28 de ani m-am rătăcit de unul singur prin peisajul montan al insulei grecești, Samos. Aerul limpede, parfumul florilor sălbatice, liniștea infinită a căilor montane au creat în mine o neașteptată deschidere. Dintr-o dată era acolo … marea Ființă mă copleșea … Un indiciu liniștit și tandru de noi percepții și sentimente.
După mulți ani de luptă, luptă, disperare și dezorientare simt în acest moment:
Totul în viața mea se va schimba și va fi diferit!
Sunt chemat să iau parte la o imensă și puternică aventură!
Iar această aventură are ceva de-a face cu intimitatea. (intimus în latină înseamnă „interior”).
Urc un munte de unde câștig o priveliște largă , o imagine limpede asupra dealurilor verzi și a oceanului. Dar nu sunt de fapt în exterior, ci mai degrabă, „în interior” – experimentez cea mai profundă familiaritate și intimitate cu însăși Esența, cu Ființa mea. Timp de două zile stau pe vârf de munte și mă gândesc, cum ar trebui să decurgă, acum, lucrurile în viața mea.
Mă voi retrage în mine timp de câțiva ani într-una dintre multele mănăstiri de pe insula Samos, pentru a exersa meditația și autoabsorbția, cufundat în izolare? Sau sarcina mea este acasă „în mijlocul vieții”, în implicarea mea în viața de zi cu zi plină de eforturi și relații, copii, serviciu și gospodărie?
Stau și cumpănesc: durează două zile, până când ajung la o concluzie: Da, mă voi conduce acasă, îmi voi asuma responsabilitatea. Și în cazul meu aceasta va însemna: mă voi căsători, voi întemeia o familie … Aventura intimității își poate parcurge cursul.
Care este esența unui parteneriat?
În ceremonia hindusă a nunții există o componentă centrală, „Saptapadi”. Soția și soțul înconjoară inelul de foc de șapte ori.
În viziunea de astăzi – 35 de ani de căsătorie mai târziu – consider că acest ritual este un simbol minunat. În toate detaliile de aici sunt atrase gesturile a ceea ce înseamnă un parteneriat în adâncurile sale:
- Ca femeie și ca bărbat, ne rotim în jurul focului ființei noastre cele mai interioare .
- În elementul nostru central de foc suntem uniți – dacă totul este în ordine – în modul cel mai intim, deși nu avem voie să ne apropiem prea mult de foc.
- Nu ar trebui să stăm privind tăcuți, ar trebui să rămânem permanent în mișcare. În atmosfera focului central ne putem metamorfoza cu ajutorul celuilalt.
- Prin „înconjurarea de șapte ori a focului” apare o energie mare, creatoare.
- În același timp, părțile noastre întunecate, subprodusele și handicapurile noastre de zgură, grosolănia noastră nefinisată și nelustruită vor fi întotdeauna luminate mai intens și în detaliu. Iar acesta este procesul cel mai provocator.
- Este nevoie de timp (șapte etape de dezvoltare).
- Este nevoie de o atenție deosebită acordată unul celuilalt și o stabilitate interioară din ce în ce mai matură, pentru a vă recunoaște pe voi înșivă și pe celălalt, pentru a lucra cu „consacratul” și pentru a-l transmuta cu folos.
Privind în urmă, trebuie să recunosc că nu aveam deloc idee de profunzimea unui parteneriat. Am alunecat mai mult sau mai puțin nepregătit în această aventură. Deja în faza de a mă îndrăgosti, mi-a fost greu să spun și să simt un „da” necondiționat către și pentru celălalt. Acest sentiment senzual de a fi atras de celălalt nu este încă o afirmare a Ființei sale interioare. O/Îl pot accepta și aprecia pe celălalt/ă în unicitatea ei/lui imuabilă?
Nu, n-aș putea să o fac. Nu puteam, pentru că nu învățasem încă nici măcar o singură dată să mă accept și să mă plac pe mine în unicitatea mea imuabilă. Cu toate acestea, m-am lăsat să cad în relație. Am permis apropierea, am căutat congruența, dar o adevărată „intimitate” din ea nu a apărut.
Ce se înțelege prin intimitate?
Abia mult mai târziu am aflat că există o diferență mare între „apropiere” și „intimitate”.
„Apropiere” înseamnă să-i permită celuilalt să se apropie de mine și să mă cunoască. Acest lucru poate fi în apropierea fizică sau în apropierea emoțională.
Prin „intimitate” se înțelege, pe de altă parte, „faptul că unul se înțelege pe sine și se deschide în prezența celuilalt”. Intimitatea înseamnă că prin ceea ce cineva spune sau face, unul scoate la iveală sentimentele și gândurile sale personale, cele mai interioare, și prin aceasta se experimentează pe sine prin această predare de sine, prin această divulgare de sine. ” [1]
Putem filosofa ani de zile despre această interrelație între Femeie și Bărbat, putem experimenta incompletitudinea și imperfecțiunea noastră existențială prin dureroase procese și observăm că nici cel mai iubit partener al nostru nu poate depăși această „deficiență sufletească”. În consecință, ne putem ține ocupați de înalta ideea spirituală cum că în noi – fiecare femeie și fiecare bărbat – există un „Sirit-Copil”, o creație complet nouă care dorește să evolueze, atunci când ne predăm complet Celuilalt din noi, Scânteii divine. Aceasta este o revelație foarte importantă în și în afara Luminii. Dar, cu această perspectivă plină de lumină, trebuie, în final, să ne aventurăm și să ne confruntăm cu pericolele adâncurilor întunecate din viața noastră de zi cu zi. Există multe de descoperit acolo, multe de scos la lumină.
„Cu fiecare vârf pe care îl cucerim, trebuie să ne plecăm și să readucem puterea și iluminarea Lui în mișcările noastre muritoare.” (Sri Aurobindo)
Sunt pregătit pentru realizarea de sine, predarea sinceră de sine, chiar și în prezența unei alte persoane? Interschimbarea acesteia, unde găsim consens, e plăcută. Mai ales la începutul unei relații, ne validăm unul prin altul din nou, din nou, cu părerile noastre împărtășite. Aceasta se numește „intimitate extrinsec confirmată”. Prin aceasta mă simt în siguranță cu partenerul meu, mă pot exprima deschis, fără teamă. Dar această „ascundere sub aceleași coperți”, oferindu-ne sentimentului de bine prin sentimente împărtășite, are, de regulă, o perioadă scurtă de valabilitate.
„O echipă se verifică atunci când nu se află în ape liniștite.” (Tobias Ruland)
„Adevărul începe ca doi puși alături.” (Lukas Michael Moeller)
Cheia pentru intimitatea continuă se află, pe de altă parte, în faptul că eu și partenerul meu suferim și exersăm momente de „intimitate afirmată de sine”. Ce înseamnă aceasta mai exact?
Vreau să mă încred în celălalt. Vreau să dezvălui sau să împărtășesc ceva neclar sau chiar jenant cu partenerul meu. Poate fi și faptul că ceva ce mi-a făcut partenerul sau a spus, m-a speriat sau m-a înnebunit. În primul rând, este foarte important să încep discuția cu partenerul meu într-o manieră calmă și nu cu reproșuri.
Îmi asum un risc. Poate partenerul meu să navigheze în jurul „stresului” eliberat prin dezgolirea gândurilor mele cele mai secrete? Are un anumit nivel de statornicie și de potolire de sine?
Pentru a mă ajuta să înțeleg: partenerul meu nu trebuie să oglindească sau să considere bun, ceea ce am dezvăluit. El doar ascultă deschis pozițiile, perspectivele mele și nu mă pedepsește pentru ceea ce am făcut public, de exemplu, prin „a fi enervat”, „a cere justificare”, „a fugi”, „a mă îndepărta”, „înghețând”. Acestea sunt cele mai frecvente reacții negative. În relațiile de lungă durată se întâmplă adesea, că un partener care a fost îndepărtat datorită unui anumit subiect dintr-o dispută de demult, să nu mai aducă în discuție acest subiect rămas în carapacea țestoasei lor, închizându-l.
Avem încredere în noi înșine?
Avem încredere în noi înșine pentru a descoperi și a vorbi despre umbrele din noi, încă nelămurite, posibil jenante, eventual neliniștitoare, prin „înconjurarea focului împreună”? Când ne dorim cu adevărat să fim acolo pentru partenerul nostru, ca tovarăș de suflet, atunci le oferim acest spațiu de încredere, intim. Îi ascultăm fără judecată sau prejudecăți.
Este un schimb care necesită o mare cantitate de sensibilitate și atenție. Trebuie să fiu conștient, să-mi știu slăbiciunile, trucurile și cursele mele ce pot sări brusc din subconștientul meu ca niște piedici și bariere. Știu că nu ar trebui să pășesc întotdeauna în aceste capcane. Și totuși se întâmplă din nou și din nou …
În practicarea reciprocă a acestei „intimități liniștitoare de sine” (am încredere în mine să-mi deschid gândurile secrete fără securitatea reasigurării partenerului meu), mă cunosc foarte intens atât pe mine cât și pe celălalt.
Da, în timp, va deveni posibil să desenăm ceva ca o „foaie de parcurs” a relației. Pot vedea și recunoaște pe această hartă munții mei, văile și mlaștinile mele. Vârfurile și abisurile mele – precum și pe cele ale partenerului meu.
La acestea aparțin și așa-zișii mei „copii interiori”, „zgura” mea nepătrunsă și nepoluată, nerezolvatele mele constelații de conflicte din această viață și ale vieților anterioare ale predecesorilor microcosmosului meu [2]…
Cu toții cunoaștem formele de exprimare ale acestor „copii interiori”. Ele sunt diferitele măști ale comportamentului nostru egocentric. Sunt descrise în „Purgatorul” Divinei Comedii a lui Dante:
… repede să fii insultat … să te enervezi …. nerăbdător … flămând și dependent de recunoaștere … dorind mereu să aibă ultimul cuvânt … trebuie să fii corect … fugind când lucrurile ajung critice … căzând într-o prăpastie lipsită de fund … acționând ca un clovn de clasă … fiind invidios … flămând de apreciere … fiind prea ambițios și agitat …
Apoi, dintr-o dată și pe neașteptate, acești „copii interiori neliniștiți” ies din subconștientul meu … cer să fie auziți, să fie observați, dar să nu fie „pedepsiți” sau „împinși”.
- Îi pot angaja într-un „dialog intim”?
- Pot să-mi asum responsabilitatea din liniștea legăturii sufletești, să le dau un răspuns liniștitor, fără să îi las să mă tărăgăneze emoțional? (În Divina Comedie a lui Dante, el l-a avut pe Virgil ca un tovarăș ce îl calma, neutru.)
- Putem, în parteneriat, să devenim tovarăși calmi unii pentru alții, pas cu pas, de multe ori prin „înconjurarea focului”, astfel încât să putem dezvolta o maturitate care să ne permită, fără stres, să ne așezăm „părțile întunecate” în lumină?
Nu noi suntem cei care eliminăm aceste umbre până la urmă, ci mai degrabă, Focul interior. În această experiență a luminii, întunericul întreg poate fi transformat.
În final, depinde de învățarea mea de a simți durerea deocamdată imperfectului, defectuosului. În interiorul meu se poate dezvolta noua direcție ce dă un reper simțurilor, astfel încât să resimt și în mine ca o arsură, tot răul pe care l-am făcut altora, asemenea unui foc mistuitor. În același timp, totuși, de asemenea, ca un flux de eliberare, pe care nu îl pot reține, în care toate îndoielile și incertitudinea mea devin fluide și pot fi transmutate …
Când, adânc în ființa mea, simt această ardere interioară, când lacrimile celei mai profunde empatii cu mine însumi dar și cu ceilalți au voie să curgă din mine, atunci stau în momentul adevăratei experiențe cu „Aventura intimității”.
„Disperarea este rezultatul fiecărei încercări serioase de a înțelege și de a revendica viața umană. Disperarea este rezultatul oricărei încercări serioase de a trece prin viață cu virtute, dreptate și înțelegere și pentru a-și îndeplini cerințele. Copiii trăiesc pe-o parte a deznădejdii, dar și a trezirii, pe de cealaltă parte.” (Hermann Hesse, Călătoria spre est)
[1] Tobias Ruland, Die Psychologie der Intimität (Psihologia intimității), p. 109, Stuttgart 2016
[2] „Microcosmosul” indică ființa eternă care trece din încarnare în încarnare, purtând experiențele multor vieți. În centrul său se află scânteia „adevăratului eu” al unei ființe umane.
