“Este de ajuns pentru toată lumea. Nimeni nu trebuie să trăiască în mizerie. Oamenii nu ar trebui să lucreze la fel de mult cum de fapt o fac. Ar putea fi mai mult timp pentru educație și cultură, de exemplu, sau pentru alte lucruri frumoase. Până la urmă, supraproducția distruge deja planeta.” [1] Acest citat din ziarul german DIE ZEIT indică o serie de întrebări și probleme nerezolvate, cauzate de factori, variind de la motivația personală la globalizare.
Întrebări privind comerțul global și echitatea, noi – în calitate de membrii ai așa-numitei “clase de mijloc” – ne-am putea întreba calm dacă nu putem reduce ceva. Să lucrăm mai puțin, să consumăm mai puțin, mai mult timp… ce altceva?
Continua exploatare a planetei noastre și schimbarea climatică cer un răspuns din partea fiecăruia. O parte a răspunsului ar putea fi un stil de viață suficient, o renunțare – în special: a consuma mai puțin. Nu o nouă mașină la fiecare cinci ani, nu ultimul model smartphone, nu munți de haine, alegerea de a lăsa mașina în garaj cât mai des posibil, poate a călători mai puțin, a locui într-un loc mai restrâns. Faptele sunt bine cunoscute, dar există puțină mișcare în această chestiune. Este posibil ca utopia a mai puțin să nu meargă prea bine cu mersul nostru egotic către expansiune? Este de asemenea posibil să nu fim făcuți să folosim libertatea care vine împreună cu o reducere a consumului? A munci mai puțin – mai mult timp liber, mai puțină presiune, timp pentru tine, în sfârșit timp pentru a citi toate acele cărți, mai mult timp pentru familie și prieteni, pentru sport, pentru lucrurile care contează. În principiu, majoritatea oamenilor ar fi de acord cu acest lucru. Dar există în noi înșine o foame pentru mai mult, pentru mărire, pentru depășirea frontierelor, care se manifestă de obicei prin exclusiv mijloace materiale. Omenirea a adoptat atitudinea de a se considera pe sine „coroana creației”. În consecință, folosim, consumăm și distrugem totul de pe această planetă.
Totuși, ar fi util să ne vedem pe noi înșine ca pe un copil al acestei lumi, creat din aceeași materie ca orice altceva, depinzând de toate ciclurile de viață complexe ale acestei naturi. Este vorba despre respectarea naturii ca sursă de viață, despre a ne confrunta cu spațiul gol care se va ivi când vom înceta să mai privim natura ca uriașe cantități de mărfuri, când dorințele vor înceta să se mai transforme rapid în consum și când scurgerea va începe să se estompeze. Dar apoi ce? Această nouă cerință depășește cu desăvârșire „obișnuitul vechi, același vechi” obișnuit, pe care pur și simplu l-am îmbrăcat într-o atitudine ecologică sporită. Omenirea se confruntă cu o provocare care poate fi rezolvată numai din punct de vedere spiritual, deoarece problema se află în sinele nostru.
Nu este întâmplător că multe învățături spirituale încep prin plasarea omenirii înainte de mare negație. Buddhismul este un astfel de învățământ, considerând ceea ce numim “sinele nostru” ca urmare a interacțiunii dintre corp, percepția senzorială, sentiment, voință și conștiință. Este hrănit și încurajat în mod eronat, ca și cum acesta ar fi un sine veșnic, fiind în mod constant hrănit cu lucruri efemere. Buddha îi cere omului să se desprindă de acest sine, astfel încât adevărul să poată fi dezvăluit în el însuși. Această posibilitate se deschide doar atunci când cursa pentru a face bani, durerea, dorința de expansiune egoistă se oprește, cel puțin din când în când, și dacă reușim să ne descurcăm, să facem față golului ulterior resimțit în interior. Fără dorință sau cunoaștere – ci explorând cu atenție adâncimile celor mai intime nevoi. Buddha spune: “Adevărul este partea nemuritoare a minții. (…) Adevărul dăruiește muritorilor binecuvântarea nemuririi.” [2] Buddha a refuzat intenționat să furnizeze o rețetă ușor de urmat pentru a se dedica acestui adevăr și Nirvanei (dispărând, dizolvându-se), tocmai pentru că minții îi este imposibil să „împacheteze” ceva atât de complet aflat dincolo de înțelegerea rațiunii.
Rozacrucea modernă confruntă sinele temporal cu sinele etern – încă nedescoperit. Oricine dorește să se apropie de sinele etern se confruntă cu sarcina de a permite liniștea interioară completă, potolind treptat speranțe, dorințe, preocupări și gânduri. Aceasta este o liniște în care întreaga ființă muritoare se pune la dispoziția unui nou proces – nu ca un exercițiu, ci ca urmare a unei intense cunoașteri de sine – care, în cele din urmă, permite reconectarea cu miezul cel mai intim al ființei noastre. Aici, temporalul și veșnicul se pot întâlni unul cu celălalt. Aici se află adevărul despre care Buddha a vorbit.
Ce este adevărul? Nu se poate exprima, cuprinde în cuvinte. Dar există o viață din acest adevăr care ne eliberează de dorințele și nevoile exterioare. Oricine a găsit ceva din aceasta, gustă libertatea. Și această libertate crește atunci când este folosită.
[1] DIE ZEIT Nr. 52/2016, Seite 46, „Sehnsucht ohne Ort? Von wegen!“
de Mohamed Amjahid și Gero von Randow. Citatul de mai sus, din acest text, îi aparține studentului în politică Laura Meschede.
[2] Paul Carus: Evanghelia lui Buddha, www.mountainman.com (27.02.2018)