Pentru aceia dintre noi care doresc să aducă un element spiritual mai profund în viețile lor, la un moment dat vor întâlni ideea de „karma” și, desigur, importanța sa relativă nu va fi pierdută din vedere și vor dori să o înțeleagă mai bine. La urma urmei, dacă suntem serioși în ceea ce privește a urma o cale spirituală, atunci vom dori să înțelegem acea cale și toate nuanțele sale.
Așadar, dacă dorim să înțelegem mai bine conceptul de karmă și începem prin a căuta definiția acesteia pe „Google”, printre multe precepte, vom găsi următoarele:
‘Karma (/ˈkɑːrmə/, from Sanskrit: कर्म, IPA; Pali: kamma) este un concept de acțiune, lucrare sau faptă, precum și efectul sau consecințele acesteia. În religiile indiene, termenul se referă în mod specific la principiul de cauză și efect, adesea denumit descriptiv principiul karmei, în care intenția și acțiunile unui individ (cauza) influențează viitorul acelui individ (efectul): Intențiile bune și faptele bune contribuie la o karmă bună și la renașteri mai fericite, în timp ce intențiile rele și faptele rele contribuie la o karmă rea și la renașteri rele. Conform unor scrieri, nu există o legătură între renașteri și karmă.
Dificultatea de a ajunge la o definiție a karmei apare din cauza diversității de puncte de vedere dintre școlile hinduismului; unii, de exemplu, consideră karma și renașterea ca fiind legate și în același timp esențiale, alții consideră karma, dar nu și renașterea, ca fiind esențiale, iar câțiva discută și concluzionează: karma și renașterea sunt o ficțiune eronată. Budismul și jainismul au propriile lor precepte privind karma. Astfel, karma are nu una, ci mai multe definiții și semnificații diferite. Este un concept a cărui semnificație, importanță și domeniu de aplicare variază în funcție de diferitele tradiții care au luat naștere în India și de diferitele școli din fiecare dintre aceste tradiții. Wendy O’Flaherty susține că, în plus, există o dezbatere continuă cu privire la faptul dacă karma este o teorie, un model, o paradigmă, o metaforă sau o poziție metafizică.
De aici începem să vedem dificultatea de a înțelege ce anume cuprinde termenul „karma”. În multe culturi moderne, karma a devenit un fel de glumă de petrecere: „… aceasta îți va aduce karmă rea”, sau … „trebuie să fie karma bună care vine spre ei …” etc. Discuția se termină de obicei cu un râs plăcut al tuturor. Există și alte culturi în care conceptul de karmă și renaștere este atât de adânc înrădăcinat în psihic, încât a influențat comportamentele lor actuale până la punctul în care este respins aproape cu nonșalanță: „… nu am de ce să-mi fac griji în legătură cu aceasta, o voi rezolva în viața următoare …”. Mai există totuși cei care consideră karma drept „temnicerul”, „stăpânul suprem”, care pedepsește sau răsplătește în funcție de acțiunile noastre și care trebuie învins; puterea sa asupra noastră trebuie anulată, altfel nu putem fi cu adevărat liberi.
În toate acestea, karma este în general văzută ca fiind ceva care acționează din afara controlului nostru, iar pierderea controlului este o realitate cu care ne confruntăm. Este un cost pe care, în cea mai mare parte, suntem reticenți să îl plătim, deoarece nu pare să avem nicio putere de negociere asupra prețului. Căci cine dintre noi este pregătit să accepte în mod conștient responsabilitatea deplină pentru acțiunile sale, mai ales dacă acestea sunt legate de ideea conform căreia cauzele au fost comise într-o viață anterioară – cauze de care, cei mai mulți dintre noi, nu ne amintim că le-am comis? Prin urmare, reacțiile noastre se limitează în cea mai mare parte fie la a râde de ea, fie la a o subestima, fie la a o ignora total, fie la a încerca să scăpăm de inevitabilitatea ei.
Totuși, dacă ne uităm mai atent la definițiile de mai sus, observăm o asemănare izbitoare: despre karmă se vorbește mai ales din perspectiva manifestării sale exterioare, a efectelor pe care le experimentăm și a modului în care ar trebui să reacționăm la ele. Rareori întâlnim pe cineva care să vorbească despre ceea ce este de fapt karma, nu doar despre ceea ce face ea. Problema scopului său superior, a sensului său, a originii sale, pare să intre rareori în discuția generală. Și totuși, o astfel de cunoaștere ar putea să ne schimbe total înțelegerea cu privire la karmă și modul în care percepem relația noastră cu ea.
Așadar, cât de aproape putem ajunge să înțelegem cu adevărat karma, dacă o abordăm doar dintr-o singură perspectivă – din modul în care se manifestă în viața noastră? Chiar și în acest caz, putem atribui interpretările noastre despre ceea ce experimentăm ca fiind bun sau rău, ca fiind definitive în ceea ce privește scopul și intenția profundă a karmei? Cu siguranță, trebuie să acceptăm faptul că o mare parte din înțelegerea noastră este speculativă, cu siguranță parțială, chiar incorectă, dacă nu cunoaștem cauzele sau nu luăm în considerare scopul subiacent.
Desigur, există cei care abordează această întrebare din perspectiva „cunoașterii” trecutului nostru personal, a ceea ce am făcut și ce nu am făcut în viețile noastre anterioare, crezând că acest lucru ne va aduce nu doar înțelegere, ci ne va oferi și „control” asupra oricăror poveri karmice viitoare. Cunoașterea științei se bazează pe o metodă similară, în care credința generală este că, aprofundând tot mai mult în detalii, ne vom apropia de esența unui lucru și, prin urmare, vom ajunge la o înțelegere completă a acestuia. Dar aceasta fiind experiența științei oare a adus-o această metodă mai aproape de înțelepciune? Pornind de aici, putem oare spune cu încredere că dacă ne studiem pe noi înșine, toate viețile noastre anterioare în cele mai mici detalii, acest lucru ne va aduce înțelepciunea de a înțelege scopul și sensul vieții noastre? Sau trebuie să căutăm o altă abordare?
Răspunsul la această enigmă poate fi găsit mai bine dacă începem prin a aborda această întrebare din perspectiva metafizicii, a spiritualității, și căutăm un punct de plecare în învățăturile universale care au însoțit omenirea de-a lungul timpului. Pentru că, fără această bază, ne limităm cunoștințele doar la acțiunile exterioare ale karmei și, ca în cazul tuturor lucrurilor, trebuie să luăm în considerare atât aspectele interioare, cât și pe cele exterioare, pentru a obține o perspectivă completă.
Indiferent de sistemul religios, spiritual sau de credință la care aderăm, există câteva puncte comune care le unesc pe toate. Toate plasează o ființă superioară, o divinitate, un Creator necunoscut ca sursă și început al întregii vieți. Deși, în general, ajungem la opinii divergente cu privire la modul în care se manifestă această divinitate, totuși, firul comun al perfecțiunii, omniscienței și absolutului rămâne. Iubirea cu majusculă este cel mai adesea folosită pentru a cuprinde expresia acestei perfecțiuni, așa cum pulsează în creația întreagă. Așadar, dacă încercăm să pătrundem în înțelegerea esenței radiative a Divinității, atunci poate că ne putem apropia și de modul în care aceasta se manifestă.
Este în general acceptată ideea conform căreia Creatorul întregii vieți își radiază prezența în întreaga Sa creație și că această radiație, acest Spirit, această Iubire, nu numai că reflectă esența Creatorului în modul în care viața se manifestă în forma sa, dar conține și un scop care dă sens formei. Cu alte cuvinte, ea este completă. Ea aduce posibilitatea vieții și ghidează această viață cu un scop și o intenție. Prin urmare, iubirea este expresia directă a ceea ce Creatorul dorește pentru ceea ce a creat și devine pentru noi legea universală, motorul principal, care dă vieții noastre un scop și, prin urmare, un sens.
Dar trebuie să „extragem” acest înțeles din interiorul acestei „legi”, dacă vrem să înțelegem impactul ei personal asupra vieții noastre prin acțiunea karmei. La fel ca și Creatorul Însuși, Ea a dat vieții „libertatea de a alege”, iar aici se află esența modului și a motivelor pentru care experimentăm acțiunea karmei așa cum o facem. Pe de o parte, Iubirea Creatorului radiază în întreaga Sa creație, oferind hrană și posibilitatea ca viața să se ridice până la Divinitate. Cu alte cuvinte, Iubirea, scopul și sensul Voinței lui Dumnezeu, conține în sine totalitatea și completitudinea pentru ca întreaga viață să se ridice la un nivel mai înalt, din ce în ce mai spiritual. În Biblie, acest lucru este menționat ca fiind trecerea „din putere în putere și din slavă în slavă”.
Dar… pentru că vieții i s-a dat și libertatea de a alege, libertatea de a se adapta în mod conștient și de a trăi în armonie cu acest scop, dacă alegerea sa este contrară acestui scop, dacă comportamentul nostru se abate de la esența „iubirii” și se îndreaptă spre egoism, atunci iubirea va răspunde pentru a ne „corecta” cu blândețe, pentru a ne reechilibra, pentru a ne „ghida” prin experiența personală. Iar această acțiune corectivă, această expresie a cauzei și efectului, o cunoaștem și o experimentăm ca fiind karma. Karma nu înseamnă, așadar, pedepsirea celor răi sau recompensarea celor buni, ci ghidarea noastră spre o înțelegere mai profundă a scopului nostru, prin experiențele de viață ale consecințelor și responsabilității.
Ca ființe umane, în general, nu ne gândim la viața noastră ca la un scop superior; nu luăm decizii zilnice pe baza acestui fapt. În schimb, avem tendința de a rătăci prin viață fără țintă, reacționând mai degrabă decât să ne îndemnăm acțiunile pe baza îndeplinirii unui scop spiritual mai înalt. Dorințele și nevoile „eului” predomină în toate deciziile noastre, iar orice scop pe care ni-l atribuim este, în general, axat pe atingerea acestor obiective personale. Dar ignoranța noastră cu privire la un scop mai înalt este exact motivul pentru care experimentăm karma așa cum o facem.
Pentru a ne apropia de înțelegerea scopului superior al vieții noastre, trebuie mai întâi să recunoaștem un nivel de dificultate. Nu pentru că răspunsul este prea abstract sau prea metafizic și, prin urmare, dincolo de înțelegerea noastră, ci pentru că înțelegerea sa este legată de experiențele de viață ale individului, ale „sinelui”. Dacă ni se spune că scopul subiacent al vieții noastre este „întoarcerea la Dumnezeu”, atunci mintea poate accepta acest lucru într-un mod superficial, dar conștiința, vocea sufletului, are nevoie de o maturitate a experienței de viață pentru a răspunde pozitiv la această cunoaștere.
Pentru că una este ca mintea să accepte: „da, scopul meu final este să mă întorc la Dumnezeu”, dar cu totul altceva este să fim mișcați de starea interioară a sufletului nostru, astfel încât aceasta să devină forța motrice a acțiunilor noastre zilnice. Și aici ne întâlnim față în față cu legea karmei. Dacă acțiunile noastre zilnice nu au ca scop îndeplinirea scopului nostru superior, atunci orice acțiune consecutivă va apela la acțiunea „corectivă” sau de echilibrare a karmei pentru a ne ghida spre înțelegerea și îndeplinirea acestui scop. Aceasta este forța motrice a karmei – să îndeplinim scopul pe care ni l-a destinat Dumnezeu. Și face acest lucru punându-ne față în față cu experiențele consecințelor și ale responsabilității și, astfel, cu maturitatea înțelegerii, cu maturitatea conștiinței de sine.
Dar, desigur, acum ne confruntăm cu o altă dilemă: de ce această expresie a iubirii, dacă este perfectă, pare să judece și să „răsplătească” comportamentul bun și să „pedepsească” comportamentul rău? Și cum să înțelegem cum interpretează Iubirea, cum interpretează karma, binele și răul: care sunt parametrii pentru a evita să trecem de la bine la rău, evitând astfel dificultățile împovărătoare și construind în schimb dificultăți pozitive?
Aici trebuie să includem nu numai partea teoretică, ci și pe cea practică, pentru a ajunge la o înțelegere mai cuprinzătoare. Știm că realitatea noastră este că suntem născuți din această natură și, prin urmare, suntem supuși legilor acestei naturi, fiind astfel prinși în roata contrariilor. Suntem în permanență balansați între acești doi poli – viață și moarte, bine și rău, alb și negru, pozitiv și negativ – și, prin urmare, karma trebuie să funcționeze și ea în cadrul legilor ființei noastre naturale și, prin urmare, o experimentăm în termeni de „bine” și „rău”. Acestea sunt singurele expresii din interiorul nostru care pot fi înțelese în mod conștient – ele sunt „etalonul” nostru, barometrul nostru, unitatea noastră de măsură.
Chiar și așa, știm că iubirea pe care o experimentăm nu este decât o umbră a adevăratei Iubiri a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, pentru noi este primul pas pe calea corectă spre îndeplinirea scopului nostru adevărat; așa că atunci când ne implicăm acțiunile în ceea ce înțelegem ca fiind iubire, experimentăm consecințele ca fiind de susținere, hrănitoare și armonioase. Acțiunile contrare acestui scop sunt acțiunile egoiste, dăunătoare, vătămătoare etc., în special pentru ceilalți; acțiunile care nu au niciun element de iubire, vor atrage asupra noastră o consecință egală cu ceea ce am oferit. Ceea ce semănăm, vom culege.
Atunci de ce nu am putea „iubi”, pentru a experimenta doar karmă bună și a anula astfel karma rea? Pentru că „lecțiile” karmei, adică legea consecințelor, includ „libertatea de a alege” și, prin urmare, lecția responsabilității. Karma nu forțează, nu manipulează sau domină, ci ne pune în fața propriei noastre stări, în fața consecințelor acțiunilor noastre bune sau rele și, în același timp, ne confruntă și cu mișcarea circulară, cu pendulul care continuă să se balanseze între acești doi poli. Karma nu încearcă să ne învețe necesitatea de a forța pendulul la o extremă, cu alte cuvinte să rămânem de partea binelui, de exemplu, ci că acest pendul trebuie și va continua să se balanseze. În starea noastră naturală, el nu poate fi ținut într-o singură parte, indiferent cât de bună persoană am deveni. „Nu există niciun bine, nici unul!
Așadar, trebuie să înțelegem potențiala confuzie care poate apărea aici. Pe de o parte, vedem cum karma „răsplătește” acțiunile noastre de iubire, încurajându-ne astfel să ne îndreptăm într-o anumită „direcție”, o direcție care este mai în armonie cu îndeplinirea adevăratului nostru scop, în timp ce, pe de altă parte, vedem că ea ne învață, de asemenea, limitele a ceea ce experimentăm ca iubire, deschizându-ne astfel înțelegerea către posibilitatea unei expresii mai înalte a iubirii. Așadar, trebuie să ajungem să vedem că drumul spre „Iubire”, ne cere atât să iubim, dar și să înțelegem limitele emoției pe care o numim iubire. Dacă am eșuat pe o insulă, trebuie să folosim orice lemn în derivă pe care îl avem la îndemână pentru a construi o plută pentru a scăpa, dar acest lemn în derivă nu va deveni niciodată corabia care să ne ducă spre un port sigur. Lemnul din derivă ne poate ține pe linia de plutire, dar va fi întotdeauna la mila curenților.
Acțiunile karmei ne aduc treptat în punctul de a ne înțelege imperfecțiunea, tranzitivitatea, mortalitatea; încearcă să ne aducă o conștientizare a roții închise în care existăm. De ce? Pentru ca noi să începem să tânjim să scăpăm de această limitare și să căutăm perfecțiunea, absolutul, uniunea cu Dumnezeu – pentru ca noi să începem să tânjim să ne îndeplinim adevăratul nostru scop.Prin loviturile de ciocan ale experienței dure, karma ne deschide inimile și astfel ne face să realizăm că această roată a binelui și răului este, în esență, închisoarea noastră, iar eforturile de a încerca să o împiedicăm să se învârtă sunt inutile. Dar, în libertatea care ne-a fost dată, trebuie să răspundem acestei dorințe și să alegem în mod conștient o astfel de cale. Nu trebuie doar să folosim lemnul din derivă, iubirea noastră naturală, pentru a ne construi o plută pentru a începe călătoria, ci trebuie să facem alegerea conștientă de a evada de pe insula noastră pustie.
Astfel, trebuie să înțelegem că nu putem scăpa de karmă, din cauza naturii sale, dar putem începe să curgem cu ea spre scopul ei final. Și aici se află Mila, Iubirea, pe care ignoranța noastră fundamentală ne-a ascuns-o, în cea mai mare parte. Dacă ne schimbăm direcția în viață, dacă acceptăm în mod conștient scopul spiritual mai înalt la care suntem chemați, iar acțiunile noastre zilnice devin armonizate cu atingerea acestei vieți spirituale, atunci karma nu dispare, ci devine mai degrabă Binecuvântarea, Harul, manifestarea Iubirii din noi, care ne sprijină și ne ghidează spre îndeplinirea acestui scop adevărat, mai înalt. Dacă viața noastră este armonizată cu ceea ce a intenționat Dumnezeu, atunci karma nu mai trebuie să corecteze sau să echilibreze, ci devine valul, curentul care ne poartă spre portul destinației noastre.
Legea karmei, pe care în general am ajuns să o vedem ca pe o justiție oarbă, ca pe un judecător și călău imparțial, dar personal, putem începe acum să o vedem în adevăratul ei scop interior. Imaginați-vă dacă rasa umană ar fi lăsată în pace, fără ca acțiunile și comportamentele sale să fie supuse acestei acțiuni „corective”, acestei influențe de echilibrare! Cine ne-ar mai învăța consecințele alegerilor noastre în viață, consecințele acțiunilor bune și rele? Am putea oare să ne bazăm pe dorințele insațiabile ale „eului”, pe ignoranța și amăgirea minții, sau pe acțiunile speculative și poticnitoare care rezultă de aici, pentru a ne conduce viața spre un scop mai înalt?
În cea mai mare parte a timpului, ne împiedicăm orbește de consecințele acțiunilor noastre, ne lovim de degetele de la picioare și ne zgâriem tibiile, concentrându-ne doar pe durerea pe care ne-o provoacă, dar nu deschidem niciodată ochii pentru a vedea încotro ne îndreptăm de fapt. Așadar, în timp ce unii dintre noi râd de accidentările stângace ale altora, există cei care cred că prudența, care este văzută ca fiind bună, este soluția pentru a evita accidentările viitoare. Alții încă mai cred că dacă luăm aminte la toate pietrele și gropile de pe drumul nostru, dacă studiem în detaliu călătoria noastră trecută, putem apoi să traversăm și să navigăm pe această autostradă fără să ne facem rău în viitor. Și ne certăm între noi despre cum arată acest drum și care este cea mai bună direcție de urmat cu cel mai mic număr de obstacole, și elaborăm reguli și legi pentru a încerca să minimizăm loviturile și vânătăile.
În tot acest timp, karma este mâna nevăzută, gardianul și îngrijitorul invizibil, care ne ghidează spre destinația noastră finală. Din păcate, asemenea unui copil, de cele mai multe ori nu reușim să înțelegem lecțiile adevărate pe care karma încearcă să ni le predea și le ignorăm, ne împotrivim sau nu arătăm niciun interes în a învăța. Dar, pe măsură ce experiențele de viață ne înalță sufletul spre o maturitate mai profundă, pe măsură ce ochii inimii încep să se deschidă, vedem pentru prima dată priveliștea, peisajul în care ne aflăm. Și astfel, înarmați cu această nouă cunoaștere, cu această înțelegere a propriei noastre stări prezente, suntem capabili să determinăm în ce direcție trebuie să mergem, ce cale trebuie să începem să urmăm. Adevăratul nostru scop strălucește ca o nouă zare care ne cheamă la orizontul dorinței noastre. Astfel, karma nu este doar învățătorul binevoitor, ci Vocea Iubirii, care ne ghidează cu răbdare spre înțelegere și înțelegere.
Astfel, acțiunile karmei pe care le experimentăm în efectele lor corective și de echilibrare pot căpăta un înțeles mult mai profund pentru noi și putem înceta să încercăm să o evităm sau să o controlăm și putem începe să îi permitem să ne ghideze spre o înțelegere mai profundă. Karma nu este dușmanul nostru, ci prietenul nostru, iar atunci când începem să înțelegem acele cuvinte spirituale care vorbesc despre tratarea dușmanilor ca pe prietenii tăi, intrăm, de asemenea, într-o necesitate spirituală fundamentală care ne va aduce la o unitate mai strânsă cu ceea ce căutăm – nu doar să înțelegem, ci și să trăim în armonie cu adevăratul scop al vieții noastre și să îi dăm expresie.
